Am învățat din experiențele mele călătoristice că atunci când îți apare o piedică în cale, cu siguranță vei avea parte de răsplată după ce o vei fi trecut-o. Stabilisem să plecăm nici foarte cu roua în picioare, dar nici după ce soarele ar fi ajuns de cinci coți pe cer. Adică pe la 9, așa. Însă, cablul de ambreiaj ne explică cum el nu vrea și (i) se rupe. Ceva nervi, cuvinte grele (nu de la mine :) ) și după vreo trei ore de meșterit reușim să plecăm la drum.


       Încotro? Luăm iară calea Petrilei, cu gândul la momârlani, însă pe alt drum. Dacă până acum am tot ajuns cu trenul, de data aceasta domnul Busulescu (VW T1, cu un an mai mare decât mama) ne poartă pe autostrada spre Pitești cu floarea soarelui tratată (care ne minte frumos cu galbenul ei pal), Valea Oltului, apoi face stânga la Brezoi, către Voineasa, Obârșia Lotrului și mai departe până la Jieț.


        Ce îmi (mai) place la mașinuța asta e că și din ea simți mirosul ploii (ca și pe motocicletă), dar ai avantajul că rămâi uscat. Abia la acest drum observ colții de lup ce anunță că am intrat în județul Argeș (fără legătură cu fotografia de mai jos din Petroșani, de la biserica de lângă stadion).


 Ajungem pe seară în Momârlandia și Silvia cu Igor ne sunt iar gazde.


       De dimineață mergem către Câmpul lui Neag. Îmi rămăseseră mie niște amintiri cu drumul către Valea Cernei, prin Retezat, iar căsuța de la Muzeul Satului din București (cu ocol întărit) cerea să îi căutăm surorile pe teren.


 Avem noroc de vreme frumoasă și de un drum liber... cât se poate de liber.


      Oprim la Câmpul lui Neag după ce am salutat deja oile ce se odihneau la limita asfaltului cu drumul forestier.


       Doi bătrâni (Floarea și Valer) ne trimit fix la căsuța-țintă.
 "O luați la dreapta, pe apă, când vedeți o casă cu steag".
 
 Ultimele flori de soc ne atrag nasurile în polenul lor. 


          Găsim căsuța, dar ne întristează soarta ei.


              Aparține unui neamț care încearcă să o aranjeze după ce au stricat-o alții.


         Doamnele care aveau grijă de căsuță ne primesc cu bucurie și ne povestesc una-alta. Avem succes și cu ia mea care se lasă pozată de dumnealor.


           E duminica și 22 iunie. Peste două zile sunt Sânzienele. Se știe că deja umblă să își culeagă leacurile din flori.


          Trei frați pătați... de fapt mulți frați pătați au și ei aportul lor de culoare sub soarele lui Cireșar.


        Adrian insistă să o luăm pe tot felul de drumuri mai puțin umblate și curajul ne e răsplătit cu o altă căsuță.


      Ascunsă după mesteceni și la umbră de nuci, o casă momârlănească stă părăsită, cu ușa deschisă.


 Mobilierul vechi cere să fie salvat. Amintirile locurilor cine, oare, le mai știe?


       Două potcoave mai poartă pe un perete o speranță de noroc.
 

        Singurii apărători ai curții au rămas urzicile.


      Toate obiectele din gospodărie se odihnesc, unele cu gura în jos, parcă nelăsând loc spiritelor necurate să se adăpostească în ele.


       Două coase stau înfipte în grindă.


        De un peisaj rar ai parte între clipirile de pe "balcon".


      Dar căsuța are și vecini la care ajungi după ce mai treci câteva pajiști cu flori.


Aceasta este încuiată și respectăm granița.


        Nu s-a lăsat văzută sau auzită nicio Sânziană, iar noi suntem salvați.


 Marți plecăm către punctul terminus Poienița Voinii,în Ținutul Pădurenilor. Drumul îl facem lejer, cu popas prin Țara Hategului.


 Cotim spre Sălașul de Sus și îmi amintesc că ultima oară i-am pășit pragul lui Mihai cu motocicleta mea.


 Cetatea Mălăiești a beneficiat de niște fonduri europene (prea europene) și s-a cam ales praful de farmecul de altă dată, acum cârpit cu beton.


 O altă casă veche a rămas fără bătrânul proprietar.


 Drumul către Retezat - Cârnic  - Pietrele mă pune în postura de șofer. Și îmi place!


 După un mic dejun cât se poate de "de la munte", i-o prezint lui Adrian pe Lolaia, o cascadă gălăgioasă.


 Ne încărcăm cu minunile naturii și ne întoarcem pe drumul către Pădureni.


 Cu coada ochiului văd că poarta bisericii Sântămărie Orlea este deschisă. De atâtea ori am trecut pe aici și acum e prima oară când se întâmplă asta. Semne bune ziua are! :)


 De ceva vreme de biserică are grijă domnul Nicolae Giredea. E român ortodox și încărcat cu o mulțime de istorii.


Dumnealui ne-a vorbit despre frescele "3D", dar si despre mormântul unui copil de han tătar aflat în curtea bisericii.

 Nu e drum prin Țara Hațegului fără oprire la biserica din Densuș.


 Poposim și la Mânăstirea Prislop. Nicicând nu am întâlnit așa mulțime de oameni și de flori la mormântul părintelui Arsenie Boca.


      Misterul crește după ce trecem de Hunedoara. Pătrundem printr-o ploaie zgomotoasă, apoi o ceață deasă se ridică în vale. E pustiu, e liniște, e bine. Până la Poienița Voinii avem vreo 30 de km și seara încă nu a biruit lumina zilei.


 Adrian înfruntă ploaia și caută gazda în sat - nu există semnal la telefon (ura!) decât în cimitir sau pe alt deal. Eu aștept cuminte în mașină și mă amuz de curiozitatea ochilor de după perdeaua ferestrei în fața căreia am oprit.


 "Pădurenii Hunedoarei sunt numiți locuitorii satelor așezate pe versantul estic al Munților Poiana Ruscă, între Valea Cernei și Valea Mureșului. Zona locuită de aceștia, înconjurată de păduri, cunoscută sub numele de Ținutul Pădurenilor, este situată în nord-vestul Municipiului Hunedoara, nu departe de vestigiile celor două capitale antice: Sarmizegetusa Regia, fosta reședință a regilor daci (...) și Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala provinciei romane Dacia Felix." (Rusalin Ișfănoni - Pădurenii Hunedoarei)
 
 Romulus Vuia  (care a preferat să studieze Pădurenii decât să meargă într-o expediție în Noua Caledonie) numește în 1945 aceste locuri, după îndelungi reîntoarceri în teritoriu, "o minune etnografică: Regiunea Pădurenilor".


 E dimineața de Sânziene și casa Muntenilor (familia primitoare de care am fost primiți) e plină de vecine. Toate sunt vesele și culeg de pe marginea drumului flori de Sânziene pentru a face cununi pe care le vor trimite fetelor la oraș.


 Unul din scopul călătoriei noastre este să găsim bătrânii care mai au povești (spuse sau nespuse). Un prim dialog peste ani îl avem cu nana Armina (75 de ani, văduvă de mai bine de 43). O ploaie rapidă și hotărâtă ne bagă de pe prispă  în casă.



 Amintirile sunt răscolite de Adrian care întreabă, printre altele, despre descântece, naștere, Sânziene și, mai ales, Cântecul Bradului.


  Cu nostalgie, răscolește și în dulap minunile născute din mâinile ei.
 
 "Din pânză de cânipă ne îmbrăcam."Și ne vorbește despre topile, găboate, fiori, câlți, urzeliși de cum se spălau rufele în pârlău cu cenușă. Și despre toloboni (ciorapi groși, din postav, realizați din țesătură de lână dată la piuă) întâlniți numai prin partea aceasta a țării. Ca atare, denumirea a fost preluată peiorativ și asociată muncitorilor pădureni angajați la mina Ghelari și la Combinatul din Hunedoara de către colegii lor.


 De la arhitectura locală, cu casele acoperite cu paie, ne duce mai departe la cules.
   "Hăl care găta de secerat împletea cununa (de grâu). O ducea acasă, o punea la icoană și primăvara semăna sămânța din ea."


 Eu o mai descos despre cum obțineau femeile culorile pentru materiale. Sunt dezamăgită când aud că roșul era de la negustori (chimic adică) și că era mare fală să ai un roșu aprins.


 Lui Adrian îi pică ochii pe un război de țesut (de lemn) din curte. Aflăm că soarta lui este focul și îl salvăm, sfârșind la mine în sufragerie (deocamdată).


 Urăm drumuri (cu noi) cu bine domnului Busulescu și îi atașez o cunună de Sânziene pe ștergătorul drept.


 Nana Maria Preda vine încărcată cu tot felul de cămeși. Ochii noștri nu înțeleg cum ochii ei au nimerit punctele cămeșii atât de dese.


 Îmi dăruiește o brăcire (cingătoare femeiască țesută în război din lână, divers colorată, de două  sau trei cuprinse), iar eu nu știu ce să spun și ce să fac.  Îi pare rău că nu este unul de fată tânără (cu roșu), ci unul de femeie bătrână (cu mov). Oricum îmi uitasem cureaua acasă și a venit numai bine și util darul dumneaei.


 Am venit să facem treabă și o luăm din loc, către Bunila.


 Dacă în trecut era obiceiul ca porcii să fie duși la pădure (la jiroviște), la ghinde și la jir, atentând la hrana mistreților, acum se produce fenomenul invers - mistreții vizitează uneori grădinile oamenilor la crumpeni (cartofi) ori la alte de-ale colților.


 Numeroase cruci de lemn se sprijină în garduri, pe case sau pe lângă ele. 

  Ținutul își merită numele cu prisosință.  Într-un document din secolul XVII se menționa că nu poți ajunge pe aceste locuri fără a traversa o pădure și ca atare a apărut denumirea. Despre ei, pădurenii spun că:

 "Pădureanu-i pădurean // Nic-e prost, // Nic-e viclean, // Numa' ca vulpea de-un an!"

 Unul din simbolurile de fală, dar și grijă al pădurenilor a fost calul. Când un pădureanîmbătrânea și simțea că îl lasă puterile, cel mai mult suferea pentru faptul că nu își va mai putea îngriji caii.  Azi, gazda noastră are tractor, dar nu îi lipsește calul din grajd, iar in cameră domină fotografia cu nepotul pe cal.


 Până la Bunila lălăim cam o oră pe drum, cu popas de admirat și vitele (mărhăile) la păscut și ascultat duetul tălăngilor cu mugetele lăptăreselor.

  
   În Bunila ne întâmpină o ploaie măruntă. Singurii localnici pe care îi întâlnim ne trimit la Leonora Bobora căci ea ar mai ști Cântecul Bradului.


 Comuna Bunila e alcătuită din cinci sate: Bunila, Alun, Poienița Voinii, Vadu Dobrii și Cernișoara - Lelese.


 "Și dracu' fuge când vede drumul asta!", zice Marioara Bobora. Eu cred, totuși, că fuge de atâtea cruci.


 Un stâlp ascuns lângă un gard mă uimește cu antropomorfismul lui.
 

Nu am aflat de unde vine numele de Bunila.


 Până la nana Leonora, trecem și prin cimitir (progadie).


 Nana Leonora ne va cânta Cântecul Bradului, acele versuri de jale ce plâng soarta mortului și a bradului deopotrivă.


 Puține sunt monumentele unde "locatarii" din fotografie sunt îmbrăcați în portul popular.


 Atentă la pârleaz, ratez veverița (pădureană) admirată de Adrian. 


 Pe temelia de piatră (ori de marmură) se sprijină lemnul în cruce, vopsit și ornamentat, cu rol apotropaic.


Drumul dintre case mai mult se ghicește - iarba este mare cât gardul.


 Familia Bobora este întreagă acasă: Leonora, soțul Gheorghe și Larisa, o puștoaică de liceu, acum în vacanță.



Bradul este adus în cântecul a 7, 9 sau 11 femei (număr fără soț), femei care "știu cuvincele".  Dar înmormântarea avea și momente mai vesele în care participanții se jucau: Purecul, Hai la vlădic, Mija, Ineluș-învârtecuș...


 Nu putem să nu ne amuzam când, întrebată fiind despre Sântoaderi, ne spune că în '77 aceștia erau în aceeași vreme cu cutremurul. Ea țesea și deodată s-a mișcat pământul. A luat asta ca pe un semn și a lăsat războiul deoparte pentru moment. :)

 Admir salba de bănuți de la gâtul soacrei sale dintr-o veche fotografie. Îmi pare rău că e doar un portret și doar intuiesc cheile pe chici de la brâu.


 Larisa ne duce către cea mai frumoasă surpriză și sursa celor mai multe gânduri de după această călătorie: o casă veche. Profită de drum ca să ia și două bidoane cu apă de la izvorul pe care nu l-am fi găsit fără ajutorul ei. Mi-ar fi plăcut să fie un știubei (izvor captat  într-un trunchi de lemn scobit), dar nu era decât un bazin.


 O casă veche de cel puțin o sută de ani stă ascunsă după ierburile îndrăznețe.


 Vecinii de peste drum (familia Voicu) sunt prin preajmă și ne ajută cu o coasă, făcând cărare până la târnaț.


 Casă e din lemn, acoperită cu țiglă, probabil cândva cu prăștilă (șindrilă). Adrian se încăpățânează să creadă că mai înainte de asta a avut acoperiș de paie.


O urmă dintr-o perdea a pierdut lupta cu lumina soarelui.


 Cuptorița - casa cuptorului de odinioară - este căsuța din stânga. Lasă-mă să visez că voi coace, cândva, plăcintele pădurenești în interiorul ei!


 Cheotorii în rotund este una dintre cele mai vechi tehnici de îmbinare a bârnelor la construcția locuințelor din lemn.


 Nepoata este un copil norocos că își poate petrece vacanța cu bunicii într-un loc parcă din altă lume. Păpușa ei poartă (cum altfel?) un costum de pădureancă.


Nana Aurica Voicu ne arată și ea o cămeșă cu adevărat pădurenească, cusută cu mult roșu. Este modelul Roata mare.


 Nu mai ieșim la drum și facem cărare prin spatele curții. "Noaptea ies să speriu misteții că vin la grădină.", ne spune, în timp ce ne ghidează, Nicolae Voicu.


 Și ne mai spune câteva denumiri pentru clanele de fân, dar nu le reținem și nici nu scot pixul să notez.


Dacă dimineață eram odihniți și am urcat, acum picioarele o iau la vale și înotam prin iarba înaltă.


 Vitele mai au ceva de înfulecat până se întorc în sat.


 Nori negri amenință orizontul, dar fără izbândă udă.


 Satul respiră liniștea de seară.


 Se știe că atunci când nu culegem folclor, culegem altceva, cum ar fi soc, cimbrișor sau trei frați pătați. Va veni vremea când într-un ceai  de iarnă vor sta zilele verii.


 Miercuri dimineață facem cunoștință cu niște vietnamezi - sunt godacii de o lună ce se îngrămădesc la o oală cu lapte.


 Căsuța nu ne dă pace, aflăm cine e proprietarul și mergem să vorbim cu el.


Nu ne grăbim așa de tare încât să nu culegem câteva frăguțe pe drumul spre Bunila.


 Un dialog "bogat"îl avem cu Herbanii, în timp ce ne potolim setea cu un sirop de brad.


Rețeta o notez și o voi aplica la primăvară.


 Păienjenii par singurii locatari ai casei.


 O cămașă a rămas spânzurată de tavan.


 Până la Alun nu ne întâlnim cu nimeni în cale.


Ajungem după o oră cu capul în soare și cu picioarele pe un drum de marmură.


 Fosta carieră și-a împrăștiat în jur albul marmurei prețioase odată.


O căutăm pe nana Maria Gheorghesc, acum singurul locuitor permanent al satului.


 Până la ea oprim la o altă căsuță, nelocuită de vreo zece ani. 


 Este încuiată, dar ne strecurăm curiozitatea pe fereastră.


 Este o frumoasă îmbinare de lemn cu marmură.


 În fosta școala aveam să aflăm că ciobanul și-a băgat turma de oi.


 De nana Maria întrebăm pe singurii doi oameni pe care îi găsim pe drum, ridicând un zid. Unul este chiar fiul ei și ne duce până la poarta bătrânei.


 O găsim în curtea casei. Tocmai a fost sunată că au intrat vitele și au spart pe deal clanele de fân.


 Și aici ploaia ne gonește în casă și zgomotul ei îngână poveștile .


 Ne spune despre mana vacilor, despre jocuri de priveghi, pomeni, descântec (care nu se plăteau), despre surori jurate cu doi pupi copți și dați în vârf de bâtă peste mort, despre Sântoader, despre Sânziene și de cum se duceau fetele și copiii după bolbote (iarba vântului) cu care afumau vacile când fătau (nu era valabil și pentru oi), despre naștere (și ea a născut singură ca nana Armina, fără moașă)... și câte și mai câte, preț de mai bine de o oră de când ploaia nu prididește.


 Cu mândrie ne arată și ea cămeșle de bătrână, cusute cu negru și cu mov.


S-a dus vremea pe când avea de lucru cu cânepa până o transforma în minunile admirate la horele din sat. Acum două zile a împlinit 80 de ani și așteaptă...


Ploaia ne amăgește și se oprește cât să plecăm.


 Nu intrăm la biserica de marmură - 1939 (unicat, cel puțin în țară). Mai mulți ne-au spus despre lipsa de ospitalitate a celor două femei care locuiesc aici (măicuțe, dar nu prea căci și pe preot l-au făcut să plece).


 Cu atâta marmură în jur gândul mă duce la Toscana.


 Plimbarea de la Alun la Poienița Voinii ne aduce acasă uzi până la piele și cu bocancii meniți să stea două zile pe sobă.


 Joia o petrecem în sat, la Poieniță. Adrian a scanat câteva fotografi vechi adunate din sat și acum le comentăm cu cei care își mai amintesc de alte vremuri.


 Dumitru Preda are 90 de ani și o minte brici. Trăiește și baba, dar e paralizată în pat de șapte ani. Sunt căsătoriți de 71 de ani.

 Fostul postaș din Poieniță, care în trecut ducea veștile cu calul, ne vorbește despre cum a avut noroc să înceapă școala la 10 ani, despre armata de la Orșova, despre legionari, despre război și, bineînțeles, despre politică. Este admirator al lui Iliescu și nu înțelege schimbările din partide din zilele noastre. "Cine o zis păr lung și minte scurtă, al o fost bărbat, să mă scuze domnișoara.", spune referindu-se la Ceaușeasca și la Udrea.  "Sărăcia și bogăția nu-i cu contract, decât hoția! Binele niciodată nu-i rău! Să bagi deștu-n miere și să nu guști, nu poți!"
 

 Am auzit în zilele acestea de mai multe cazuri de cancer, inclusiv la copii mici. Ne confirmă că în secolul XX "cancerul și pe lemne o apucat", că acum toți "sunt drogați de băutură și de găini". El a crescut cu chisăliță de prune și cu mămăligă - "de aia am trăit și de aia am îmbătrânit".

"Dragul mieu, cu minele or scăpat majoritatea că  îi ducea pe front!". Și ne mai spune despre oi - cum se măsura laptele (niciodată duminică), cum erau însemnate la urechi, cum stâna se schimba la 10-12 zile în funcție de terenul celui ce le avea în grijă ...


 Nora lui - Maria Preda - cu care vorbim în fiecare zi, ne invită sus. Ne arată și ea alte cămeși, catrințe, opregi și pricoiți. Surpriza este că ne dăruiește câte una din fiecare. Nu avem cuvinte! Săru'mana!


 Rămânem în sat și o căutăm pe Victoria Rădoane - mai vrem o versiune a Cântecului braduluiși altele de demult.


 Din păcate Muzeul Drăgan Muntean (casa memorială) nu este deschis și nu ne prindem la cine e cheia. Dar mai venim noi pe aici!


 Doi bătrâni zâmbesc cu nostalgie peste vreme/gard.


 Urcăm și pe scara de lemn, în spirală, până la cimitir și biserica de pe deal.


 Biserica din Poienița Voinii nu e așa de veche - nu are nici o sută de ani.


Acasă îmi fac lecțiile și notez că: un snop se face din 6-8 mănunchiuri de paie; o ploscă (14 snopi) se face în ziua când se seceră, apoi, după trei săptămâni, se așează snopii pe un par vertical de lemn cu spicul la interior, în clane (32 de snopi); ruda se face pe orizontală. (așa mi-a spus dl. Ișfănoni)


 Și tot dumnealui ne-a vorbit despre jocurile/dansurile pădurenești: Brâul, Ardeleana, Joc de Doi și Spic de Grâu.


 Încerc să ghicesc cum s-au inspirat din natură și admir dansul ei.


 Un petec de zăpada apare ca o confuzie în peisajul de vară - sunt umerii Retezatului.


 Un trunchi de mesteacăn nu a fost sortit să fie Armindeni, dar suportă pe umerii săi fânul verii.


 Troița - ruga privește către biserică. Biserica o privește și ea, între dialogul lor urzindu-se protecția satului.


 Victoria Rădoane are 69 de ani și ne cântă cea mai frumoasă variantă a Cântecului bradului. Pe perete are la loc de cinste, printre icoane, diplomele obținute de-a lungul vremii pentru talentul său. Ultima oară a cântat bradului la înmormântarea lui Drăgan Muntean.


 Ne spune și ea despre jocuri de priveghi, strigoni, cununa grâului (ne și cântă), surori jurate, bolbotele (plantele) cu care trebuia să se spele fetele pe cap de Sântoader ca să aibe coada ca a vacii, despre nunțile care țineau trei zile, despre botez și de cum trebuia legat un inel la fașa din lână ca să apere copilul de rele și de boli, de cum se omenea moașa (se ospăta de trei ori până se împlineau șase săptămâni de la naștere) și primea și o cămașă, o cătrință și un opreg.


 Adrian s-a interesat de acasă de evenimente în zonă și joi pe seară avem concert la Castelul Huniazilor.


 Este un frumos proiect care încă nu s-a încheiat pe acest an, cu concerte de muzică clasică în conace sau clădiri de patrimoniu.




  Până vineri dimineață bocancii nu s-au uscat. Doamna Muntean îmi ofertă o pereche de cizme și bine am făcut că am ascultat-o.


 Azi mergem la Vălari, dar mai întâi trebuie să trecem vranița (poartă lată cât lungimea drumului întâlnită la intrarea în satele pădurenești de culme, pusă pentru a nu trece animalele lăsate la pășunat).


Apoi ne facem drum prin ierburile până la brâu și mai departe prin pădure.



Ca să ajungi de la Poienița Voinii la Vălari, mai întâi treci prin cătunul Droblea.


 Și trecem prin curtea Paraschivei (Civa) care se bucură că mai ajunge pe aici picior de om. Dar mai ales glas de om!


 O altă casă veche, cu urzoni  // urzitori în peretele exterior stă să cadă.


 Câțiva căței mititei își fac datoria și ne latră hotărâți.


 Nana Civa (Paraschiva) este un model de viață în singurătate. A fost căsătorita de două ori, dar fără noroc.


 Își duce traiul singură. Mai greu e iarna când e zăpada mare.


 Vecina ei, plecată după pâine în sat, are o șură cu acoperiș de paie.


 Șura nu mai este folosită și ne îngrijorăm că va ajunge pradă focului ce se va lupta cu frigul din iarnă.


 Încă nu am înțeles cum stau paiele călcate pe post de acoperiș și nu cad...


 Câteva cuie de lemn ajută și ele la susținere.


 Ne abatem puțin din drum și urcăm până la o altă casă, mai la deal. Nu e nicio mișcare și "tunăm" la vale.


 Coborâm în Valari și prima oprire o facem la vechea biserică (să tot aibe vreo 300 de ani).


 Din presă aflu că nu s-au mai ținut slujbe aici din 1936. Îmi pare rău că nu am citit înainte pentru a verifica informația.

Ar fi vrută la Muzeul Astra din Sibiu, dar localnicii nu o dau.


 Ușă e încuiată.


 Pesemne că e ceva vreme de când a bătut ultima oară halăngul  (clopotul).


 Totuși, există o speranța. Biserică este inclusă în proiectul celor 60 de biserici de lemn ce urmează a fi salvate.
 

- COD, HD – II- M A – 03472, DATARE SFÂRŞIT SECOL AL XVIII-LEA,
- ACOPERIŞ SPART, STARE DE CONSERVARE PRECARĂ
- MONUMENT ESTE ATIPIC ÎN PEISAJUL ARHITECTURII DE LEMN DIN SUDUL TRANSILVANIEI PRIN SILUETĂ ŞI PROPORŢII
- ELEMENTELE DE DECORAŢIE SUNT FORMATE DIN ANCADRAMENTE ALE UŞILOR SI FERESTRELOR
- SATUL VALARI SE AFLĂ ÎNTR-O ZONĂ CU GRAD RIDICAT DE SĂRĂCIE
-SUNT ACTIVE ATELIERE DE FIERĂRIE SI DULGHERIE
-BISERICA SE AFLĂ ÎN PROPRIETATEA PAROHIEI
-DIMENSIUNILE BISERICII SUNT DE 7,5/4,2M

(sursa: http://60-project.blogspot.ro/)



 Dacă am ajuns prea târziu ca să o întâlnim  pe nana Eva, absolut  întâmplător (sau nu) aflăm că Civa (Paraschiva) din cătunși Victoria pe care o întâlnim pe drum sunt două din fiicele ei. Și am întâlnit-o și pe a treia fiică, la apă, care s-a bucurat că venim cu vești de bine de la sora din cătun.
 "De unde ați tunat?" (ați coborât) ne-a întrebat ea.  


 Întrebăm de Cântecul Bradului și suntem orientați spre Susana Radoane, soacra Victoriei. "Hai, babo!" e strigată să vină să vorbească cu noi.  Nu se supără de cum e chemată și tot dialogul îl presară cu zâmbete și nostalgii.  Pe 01 ianuarie a împlinit 91 de ani.
 "Ie!" spune e fiecare dată când afirmă ceva. Pe lângă numeroase lucruri deja dezbătute cu ceilalți bătrâni și confirmate și de ea, ne mai spune despre ce se punea în prima scaldă a copilului (inel, mărgele, apa sfințită, bani), despre Sântoaderi (seara caii dădeau cu potcoavele în sus), despre cânepă și topile, despre opinci, strigoi, descântece. Atunci când se lua mana vacii, după descântec vaca "se ducea glonț" la ușa celei care i-a luat laptele.


 Ne mai detaliază și inventarul pus în copârșeu, adesea diferit pentru femeie și pentru bărbat, de cele mai multe ori cu scopul ca "mortul să nu aibe treabă cu cei care rămân". Pe drum, cele bătrâne presărau mac, cu același rost, să nu se strigoiască mortul.


 Cât vorbim, fiul ei ne toarnă câte un țoi de cireșată de cireșe amare de pădure. Nu se poate să intri în curtea unui pădurean și să nu te omenească!


 Dintr-o fotografie veche ne privesc două pădurence.


 Casa de lângă nu mai are locuitori.


 Plecăm de la Valari spre Poienița pe drumul către Lelese.


 Îmi dau seama de cât de pustiu este în jur după câte zmeură este în tufișuri.


 Nu întâlnim pe drum decât o vacă și doi cai.


 Dimineață vom pleca în zori, dar mai avem timp de ultimele discuții cu nana Armina.


 Se desparte de cămașa soacrei ei. Să tot aibe spre suta de ani.


 Și mă bucură cu o brăcire roșie, de fată tânără.


 Războiul își face loc în mașină și plecăm către casă, urzind poveștile culese în minte și în suflet.


Ne abatem și pe la Cetatea Cârnic (Alba).


Din turn privim satul  în culori.


Iar pe drum ne dedăm la ultimele plăcinte pădurenești, coapte dimineața pe la 6.

"În pădurenime nu poţi să spui că ai fost dacă nu ai gustat măcar o plăcintă pădurenească şi nu ai băut un pahar de vinars. Eu consider că cel mai important brand turistic al pădurenilor sunt plăcintele pădureneşti coapte în tigaie de fontă şi cu brânză nesărată, gustoase cum numai o pădureancă poate să le facă. După o zi de lucru la câmp, pădurencele întind masă mare unde servesc sarmalele pădureneşti sau varză fiartă pe os de porc. Şi ca să se dreagă, tot omul mănâncă o zeamă groasă de cartofi cu brânză de oaie frământată. Eu sunt conins că turismul în ţinutul Pădurenilor se poate baza şi numai pe aceste bucate", explică etnologul, Rusalin Işfănoni.


 Simt că la pădureni inimile, ușile și amintirile nu au zăvor.

 Mulțumim celui care ne-a facilitat descinderea în Ținutul Pădurenilor - domnului Rusalin Işfănoni - pentru sfaturi, pentru carte, pentru tot. Mulțumim și familiei Muntean pentru ospitalitatea pădurenească din zilele în care ne-au primit în casa și la masa dumnealor.

 Toamna vine și cu numeroase evenimente, între care unul dintre cele mai notorii este Festivalul de Film Documentar ASTRA de la Sibiu.



 De la prima ediție din 1993, când era un festival de film etnografic/antropologic, ASTRA și-a mărit "interesul"și către documentarul creativ, devenind un eveniment de referință pentru profesioniști, pentru zona academica și pentru publicul cinefil. (http://www.astrafilm.ro/)  



 Timp de o săptămână am fost privilegiată să particip ca voluntar în cadrul acestui eveniment.



 Pe lângă faptul că în fiecare dimineață întâmpinam zeci de copii care se bucurau de filmele pentru vârsta lor, am avut prilejul de a întâlni oameni pe care mi i-am făcut prieteni.



 Deși am fost în Sibiu de zeci de ori, o săptămâna în oraș mi-a dezvăluit locuri încă necunoscute.



 Revenind la ASTRA, este primul an în care evenimentul s-a desfășurat în cinci locuri/locații în același timp: Sala Thalia (Filarmonica din Sibiu), Studioul Astra (Muzeul de Etnografie din Piața Mică), Biblioteca ASTRA, Teatrul Gong și Librăria Habitus.



 De la Sibiu, iau drumul pădurilor frumoase din Ținutul Pădurenilor.




Drumul nu e lung, dar e prielnic un popas la Deva.




 Mă așteptam la mai multe de la cetate, dar nu este decât un trenuleț cu cremalieră care te duce sus să vezi priveliștea industrială a Devei și zidurile cetății îmbrăcate în schele. Atât.




 Împreună cu Adrian, las șoselele în urmă și pătrund în liniștea pădurenească a Hunedoarei.




Descindem mai întâi la Muncelul Mic.



 Din păcate, biserica Sf. Parascheva, deși o biserică de secol XVII, nu este recunoscută ca monument istoric.



Arhitectura în formă dreptunghiulară simplă, fără apsidă, îi atestă vechimea de început de secol XVII.




 Multe case, ca în multe alte sate, sunt părăsite.




 Urmele vieții de odinioară nu s-au șters, însă.




 Lemnul pare a-și trăi ultimele clipe în arhitectura satului.




 Încă o dată, toamna îmi dovedește că are talent în a-și alege nuanțele.




O vacă se asortează și ea cu pășunea.




 În cele mai frumoase raze ale serii, descoperim o căsuță pe sufletul nostru




 Acoperișul de paie este afectat, dar încă destul de stabil pe fruntea casei.




 Adrian aruncă o ocheadă pe fereastră și nu îi vine a crede ce vede: un meștergrindă.




Ce cadru de poveste!




 Iar meșterul, cum spunea dl. Ișfănoni, " a fost disponibil"în a orna pereții cu diferite motive. 




 Aflăm mai târziu că alături era și o șură care a ars cu puțină vreme în urmă.




 Până acum câțiva ani, casa era locuită de o bătrână. Acum, însă, e folosită ca depozit de lână.




 Iarba înaltă și poziția în capăt de cătun au ferit casa de oaspeți nepoftiți.




Stejari bătrâni îi sunt paznici.




 Deși mai sunt 2-3 case prin jur, nu dăm de țipenie de om.




 Mă simt ca în Tinerețe fără bătrânețe, ca și cum am revenit pe un tărâm nelocuit de vreme îndelungată.




Lemn, piatră, toamnă, soare, umbre... Viață!




 Și, totuși,ce meșteri erau odată!




Strugurii au rămas neculeși... și nu îi bănuiesc că ar fi acri, cățărați cât mai sus.




Câteva suri cu acoperiș de paie se pare că își trăiesc ultimii ani...




 Multe stau într-o rână, ca un bătrân sprijinindu-și anii în baston.




Dar unde sunt pădurenii?




Lăsăm mașina într-o ogradă părăsită, în care își dorm somnul și câteva cruci (Adrian nu mi le-a arătat decât dimineață, de teamă să nu schimbăm locul pentru înnoptare. Nu l-am fi schimbat).




 Reveniți în sat, găsim și oamenii.




 Fânul se mută de pe pajiști în curțile gospodarilor, pentru iarnă.




Hăi! Hăi! Măi, hăi!




 O bătrână își strigă vacile. Din vorbă în vorbă, aflăm că este chiar proprietara căsuței de/din poveste.




Noaptea e cu mii de stele și mai puține mure coapte în jur.



 Bătrâna vine în zori pentru a ne deschide ușa casei.




Meștergrindă ne declară vârsta celeilalte bătrâne: 1882 e anul încrustat .




 Și pe lângă an sunt și flori pe grindă.




 Mă cocoț în pod și acolo dau de brabura (?) afumată.




Adrian are siguranța protejării casei și de simbolurile  încrustate de pe lemne.




Cert este că bătrâna a făcut față lupului ce i-a bătut la poartă cu câteva ierni în urmă (ne arată semnele de pe mână de unde a mușcat-o când i-a dat cu bâta în cap).




 Ne tot mirăm cum o astfel de casă a supraviețuit.




 Bătrâna ne spune istorii cu zâmbetul pe chip.




 Opincile de altă dată sunt înlocuiți cu teniși.



 Apoi, doamna ne invită și în bătătura din sat .



Are provizii de iarnă.




 Roțile se îndreaptă apoi spre Runcu Mic.




 Biserica de lemn de aici este o altă bijuterie unde se pare că numai Dumnezeu a rămas.




Căutăm case cu acoperiș de paie.




 Nu mai găsim decât câteva șuri.




 În Boia Barzii, ultima casă cu acoperiș de paie a fost sparta în primăvară. O altă nouă i-a luat locul, dar în "arhitectură modernă".




Roadele toamnei stau agățate de grindă...




...sau grămadă în grădină.




 Nu am găsit nicio biserică deschisă.



 Dar pe toate este afișat numărul de telefon unde poți suna ca să vină cineva să îți deschidă.




Îmi pare că în Ținutul Padurenilor am întâlnit mai multe cruci decât oameni...




 Și, totuși, atâta viață e în jur!




 Un măgăruș de bucură de vizita noastră




 Un localnic ne invită să îi vedem turma de capre în curte.




 Admirăm mai mult șura cu acoperiș de paie și ne spune că ar știi și el să repare, la nevoie.




 Adrian duce tratative cu un bătrân meșter care știe rostul acoperișurilor de paie...




...dar nevasta lui știe mai bine decât el că nu mai poate.



 Ținutul Pădurenilor e o împărăție a fânului.




 Dar numai bătrâni am întâlnit la coasă.




 Culorile pădurilor se adâncesc pe zi ce trece.




 Apusul păstrează nuanțele toamnei lui octombrie.




 La apus, o întâlnire neprevăzută are loc între oi și vaci.




Soarele apune după fiecare glugă în parte.




 Și  după fiecare deal.




 Următoarea destinație este satul Bătrâna.



 Bătrâna e o comună cu patru sate care acum un an însumau 124 de locuitori.




Nici aici nu găsim nicio casă cu acoperiș de paie, dar găsim câteva suri.



 Și acoperișurile sunt destul de bine păstrate.



Ca să ajungem la biserica din Bătrâna, trecem printr-o curte părăsită.




 Și aici pare că viața s-a mutat din multe case sub pământ.




Familiile cu copii se mută din sat  când aceștia ajung la vârstă școlară - în sat nu e școală.




 Din păcate, uneori ajungem cam târziu în teren...




 Tocmai a fost spartă o veche căsuță. Nu am găsit pe meștergrindă.




 Bănuim că nici această șură nu va mai rezistă mult până să fie lemne de foc (dacă nu o fi și avut până acum soarta aceasta).



 Trecem deal după deal, sat după sat... Vorba cântecului!




 O moară părăsită și-a-ncetat menirea.




 S-or fi făcut ceva farmece la ea?




Mergem mai departe în alte pustietăți: Feregi, Piatra, Fața Roșie.




 Adesea, și drumul dispare și șerpuiește ca o potecă pitită în iarba înaltă.




 Fiecare casă are partea ei de pădure.




... Și niciun stăpân.



 Potecile se pierd și ele și lasă loc covoarelor de frunze.




 Găsim, în cele din urmă, un localnic.




 E foarte primitor și ne spune ceva povești.




 Ba ne face și untur de șuri cu paie.




 Ne deschide și fiecare colț al godpodăriei, iar cuptorul roz-mov e vedetă.



 Nu vă spun ce poster stătea pe ușă - ne aflăm în campanie electorală (cam strica peisajul).




 Un câine latră vesel la aflarea noastră.




 Timpul șade rege la intrarea în casă.




 E toamnă, dar lemnele sunt deja în sobă.



 O întâlnire uimitoare este cea a unei căpșune... în toamnă, la pădureni.




 Gospodăriile cu acoperiș de paie le-am găsit mai numeroase în localitățile cu mai puțini locuitori.




Toate aveau peste 50 de ani.



 Și mai găsim și un coteț/cocină cu acoperiș de paie.




 O sperietoare e înțolită cu o cămașă de pădurean, dar în cap are o oală, nu o pălărie .




 Pentru bătrâni, toamnă înseamnă și mers la fân.




 Un camion a avut grijă să dărâme firul de internet (da, de internet!), cu tot cu stâlpii pe care era de curând înălțat.




 Dar șoferul are trusa de scule la dispoziție și stâlpii ni se dau din drum.




 Brândușele se bucură și ele de soarele toamnei.




 Drumul de retragere este cu multă adrenalină.




 În drumul către Cluj, trecem să înnoptăm la poalele Pietrei Secuiului, la Remetea.




Frigul deja aduce a iarnă. 



Doar suntem la munte.



 O vizită în Muzeul Satului din Clujîncheie plimbarea prin vestul țării.




 În drum spre casă, trecem prin Sighișoara de care îmi era cam dor.




Cam asta a fost ultima plimbare din toamna lui 2014.





Ținutul Pădurenilor este de poveste  în toamnă, dar și  Pădurenii din vară au lasat amintiri frumoase.

Pe Leonard Cohen l-am descoperit cam in aceeasi vreme in care am inteles ca inima poate avea anumite vibratii care iti inunda existenta, ca urmare a unui anumit sentiment: iubirea.

Tin minte si acum ca aveam vreo 14 ani si mi-a atras atentia coperta unei casete de pe una din tarabele din Piata Romana - New skin for the old ceremony. Curiozitatea m-a facut sa o cumpar si sa o ascult de zeci sau poate chiar de sute de ori. Era ceva nou! Ceva ce nu stiam de unde vine! Amestecul de viori, banjouri, chitare, clape de orga mangaiate cu pasiune si, mai ales, acea voce care mi s-au captusit de atunci pe suflet, sunt particule de divinitate, balsame pentru zile cu ganduri.

Tot pe vremea aceea imi faceam educatia muzicala cu Rocada Mare, emisiunea care incepea marti seara, pe la ora 22, pe Radio Tinerama, a Motului Pittis. De acolo am aflat mai multe despre acest artist. Comparat adesea cu James Joyce, ani de zile a ales calea calugarilor Zen. Avand numele budist Jikan (Cel linistit), Leonard a incercat calea aceasta in locul vietii tumultoase de pana atunci.

Ca si acum patru ani, concertul... sau mai bine zis seara intre prieteni, incepe la ora exacta: 20.00. Modest in toate detaliile, Leonard isi respecta de la inceput publicul, nelasandu-se asteptat. Suntem invitati la dans pana la sfarsitul dragostei, Dance me to the end of love deschizand inimile ca si in 2008. Apoi, The Future imi aduce aminte ca an revazut de zeci de ori Natural Born Killers.

Poeziile muzicale ne mangaie pe rand sufletele:  Like a bird, Everybody knows, Who by the fire, In my secret life, dar si melodii de pe ultimul album, de anul acesta, Old ideas.

Instrumentele comunica in dialoguri vibrante: o harpa se lasa unduita, o muzicuta zbarnaie in acord, o balalaica este strunita pasional, un contrabas se impune, un solo de chitara precede Who by the fire, iar vioara este regina serii, atinsa de arcusul unui moldovean, Alex Bublitchi.

La Cohen am simtit mai patrunzator decat la orice alt concert sensul cuvantului FRIENDS, adesea repetat intre melodii.

Umil, cu palaria la piept, ingenunchiind in fata publicului, Leonard a parasit scena zburdand ca un adolescent. Cu picioarele reci, dar cu inimile calde, publicul nu l-a lasat sa plece decat dupa alte trei melodii la bis. Save the last dance for me a fost una din aurprizele spectacolului, dupa ce ni s-a oferit Take this waltz.

Muzica si versurile lui Cohen vor fi mereu acompaniamente pentru inimi frante sau pentru iubiri implinite. Cu el iubesti sau inveti sa accepti ceea ce primesti, cu seninanate, cu impacare, cu liniste.

Leonard Cohen: If I knew where the songs came from, I'd go there more often.

De ani de zile incerc sa imi conving tatal sa ma insoteasca intr-o calatorie, oriunde, convinsa fiind ca ma voi imbogati de cunostinte in cateva zile ca si cand as citi un raft de carti. Ca si bunicul, tata e un om modest care stie mult mai multe decat arata si care imparte din cunostintele lui si celor din jur. Sa nu mai pun la socoteala incarcatura sentimentala a unei astfel de calatorii! Spunandu-i ca trebuie sa gasesc pe cineva sa ma insoteasca la Crisan, dupa ce m-am bucurat castigand un concurs de fotografie, auzind ca e un loc cu multa apa, el, fost marinar, accepta din prima.


Preferam sa calatorim cu trenul decat cu un autocar nesigur pe drum si sa ne bucuram in tihna de peisaj.
Ne minunam de multimea de eoliene. Ma intreb daca cu astfel de mori de vant s-ar fi putut lupta Don Quijote...


La Cogealac, o cioara mica se infige in peisaj. Tata imi spune ca i se mai zice si guspita, cum a aflat din Doua loturi. Intoarsa in Bucuresti, am aflat ca se joaca in premiera la Teatrul National in aceasta stagiune. Sunt curioasa daca in piesa este folosit termenul. :)


Printre altele, mai conversam pe drumul lung (de sase ore in loc de cinci, si la dus si la intors) despre cum au furat niste "meseriasi" tezaurul dintr-o piramida egipteana acum cateva mii de ani cu ajutorul unei parghii cu care au ridicat plafonul, despre testoasa lui George Calinescu care a trait 150 de ani (testoasa) si care a fost amintita si in "Scrinul negru", despre vrute si nevrute.

Mi-am luat sa citesc pe drum o carte de profil: Zile de pescuit de Radu Anton Roman. E un pic mai greu de citit caci are tot felul de termeni pescaresti, dar tata, fost marinar, ma ajuta sa ii mai dezleg din mister.


Un deal golas si lung imi aduce aminte de sarpele Micului Print care a inghitit un elefant.


In Tulcea avem cam doua ore pana pleaca Pasagerul. De ani de zile se stie ca vinerea, la ora 13.30 pleaca doua nave: una spre Sfantul Gheorghe si una spre Sulina. Sulina este destinatia in care imi propun in fiecare an sa ajung si iata ca acum am ajuns mai aproape de ea. :) Poate la anul ajung si acolo.


Plopii parca ar sta pe varfuri pe malul mancat de Dunare.


Un cal negru priveste nostalgic la apa Dunarii.


Barci isi asteapta pe tarm tangajul sau ruliul.


O cireada prefera fluviul decat plaja. Or fi vite de apa?


Ce pereche frumoasa face toamna impreuna cu delta!


Caii liberi isi odihnesc trapul prin hatisuri.



La fiecare "statie" vaporul se leaga pe dana la baba.


Este un weekend insorit si in trei ore ajungem si la Crisan.


Vantul bate din pupa si vaporul este mai punctual decat trenul.


Crisan este ultima oprire inainte de Sulina, dupa Ilgani, Partizani, Maliuc si Gorgorova.


La 4 p.m. debarcam.


Fiecare casa are in fata ei un ponton.


Se pare ca cel putin 80% din cateii din Crisan sunt dupa acelasi model (poate au acelasi tata).


Ne intrebam care dintre aceste coaste ale barcii este de drac.





Stuful acopera (acoperisurile) sau  pazeste (gardurile) viatii deltaicilor.


"Noaptea, cand pleaca barbatii Deltei la pescuit, nu cara cu ei decat ceva paine, o ceapa-doua, sare, otet si ciusca. Prea rar o sa mai uite lipoveanul  prin fundul sacului un cartof. Dar va sti, in inima plaurului, sa construiasca, ca un arhitect cu inspiratie divina, cea mai gustoasa ciorba de peste din cate exista si iese din apa dulce (se aseamana cu celebra Bouillabesse du Midi)." - Radu Anton Roman


Stiam si imi doream sa fac in Delta un destin al pestelui.


In cele trei zile mi-am construit energiile din bors de peste (impropriu zis bors caci aici nu se acreste ciorba) dulce, mai degraba supa de peste - cum l-am si auzit pe pruncul de 4 ani ca ii cerea mamei, plachie, saramura, chiftele de peste.


Amurgul este bland,  dar in Delta parca este superlativul blandetii.


In est, la Sulina, apusul vine cu 40 de minute mai devreme decat la Bazias (pe asta o stiu din facultate, pentru cine contesta valoarea ei).


Dimineata la Crisan este cu roua si cu ceata joasa care acopera ca o patura campurile.


Azi avem de dat la vasle... sau mai bine zis la rama.


Alex ne va ghida timp de doua ore prin spatele casei, pe canalele dintre bratele Sulina si Sfantul Gheorghe, plutind paralel cu acestea.



Prin centrul de eco-turism - Rowmania - de la Crisan poti vedea Romania din canotca.


Pentru cei mici poti cumpara si o introducere, prin intermediul unor benzi desenate, despre viata lui Ivan Patzaichin.


Pasarile si-au cam luat zborul catre tarile mai calde.


Dar nuferii aveam inca deschisa puritatea peste undele fluviului.


Nu stiu cand au trecut cele doua ore.


Cand pe stanga, cand pe dreapta, pagaia ne-a ajutat sa inaintam.


A fost inevitabil sa nu mai nimerim din cand in cand intr-un mal sau in celalalt.


Nu caut nod in papura pe langa care trec.


Cand si cand deranjam odihna cate unei broaste.

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:

Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-au tras,
Ci tot pe loc au rămas.

Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbândă şi cu pace.

(Alecu Donici, "Racul, broasca şi ştiuca")

Trecand peste navoade, ma gandesc la toata fauna piscicola a Deltei.


Mai abordam elemente ca: murada (marginea vaporului unde se ascund soriceii :)), flotoare, sorb, saula cu para la capat, spre deosebire de mar care semnalizeaza noaptea, barbeta, volta (iei o volta cand legi nava la mal), lest - greutare - bun de lest.


Mi-ar fi placut sa ma surprinda un pelican din stufarisuri.








Personal, nu o poftesc in farfurie.


Dar alte minuni as pofti: o malasolca sau un storceag (tipuri de ciorba de peste), un sarmuzac (usturoi cu ulei), o scordolea cum am mancat acum cativa ani la Parches.


Niste flori galbene (pe care inca nu am aflat cum le cheama) se intind pe apa ca pe o campie.


Ajungem uscati la mal.


In apa nu am vazut niciun sarpe, desi ne-am fi asteptat.


Pe mal doi serpi ne-au taiat calea, neasteptat. Bineinteles ca m-am speriat cand l-am vazut la juma'de metru in fata, dar eram cu tata si mi-a trecut repede. :)



Dupa ciorba si crapul alaturi de caras de cu seara, ne intrebam ce s-a mai prins azi in halau.



Azi primim plachie la pranz si saramura pe seara. Gata! Tc! :)


Matele sunt satule de peste... sau nu.


Ma bucur ca nu mai sunt tantati sa imi lase amintiri cu mancarimi!


Este amiaza si soarele e bland.


Un vinci iesit la pensie sta pe mal ca obiect de muzeu. Numai el stie de cate ori a coborat si a ridicat ancora.


Imi creez povesti citind varsta acestei case.


Gherghine inalte coloreaza orizontul vazut de pe mal.


Din comuna Crisan mai fac parte satele Caraorman si Mila 23.


Satul Crisan se intinde cam pe 8 km lungime, o limba de pamant inconjurata de ape.


Iata ca pana la urma am vazut si pelicani!



Un pic dupa ora 8 am isi face loc prin ceata Pasagerul. Este deja incarcat cu cei care au plecat la 7 din Sulina.


Usor-usor ceata se risipeste si soarele mangaie iar.


Imi iau la revedere de la Delta si pe curand de la Dunare si raman cu o calatorie din care ma intorc mai bogata (ca din fiecare, de altfel).


Inainte de Tulcea ne Sulina isi uneste apele cu Sf. Gheorghe.


Pe un drum de ape latit, ajungem si la Tulcea dupa aproape 4 ore.





Intotdeauna muzica i-a unit pe oameni, i-a impaciuit - daca imi este permis sa ma exprim asa -  indiferent de etnie, religie ori alte diferente sociale. Cand domnul de mai sus a scos armonica si a inceput sa ii dea glas, de jur imprejur s-a facut liniste si zambetele au invadat fetele si sufletele pasagerilor. Un melanj de cantece rusesti, romanesti, machedonesti ori din alte radacini etnice a unduit linistea celor de pe punte.


Nu am vazut, insa, niciun hahol (ucrainieni rasi la sange) sau cel putin nu am recunoscut).


Ne mai raman doua ore de Tulcea. La niste beri, tragem concluziile, iar eu sper la o noua calatorie, cel putin anuala, cu tata.


Din anumite etape de viata mi-au ramas niste indemnuri: "Sa stam stramb si sa judecam drept (dl. profesor de romana din generala - dl. Stanciu), "Fa-ti de cap pana la cap, dar cu cap!" (dna. diriginta din liceu - dna Kober) si...

Afland ca voi merge in Bucovina, in mijlocul toamnei, ma imaginam ca intr-o poveste. Dau cortina la o parte inca din tren. Conchind si acum ca Eminescu, Creanga si Sadoveanu au avut de unde se inspira.


Ajung la Suceava dupa noua ani de cand am pasit prima oara in umbra cetatii ei. Pe drumul spre Cernobil, prin 2007, am ocolit-o discret.


Visez candva la un Craciun in Bucovina!


Urmasi ai dacilor liberi, importante triburi ce le-au dat de furca romanilor si care au lasat numeroase tezaure monetare -  costobocii si carpi, bucovinenii nu se dezmint nici azi. Seninatatea de pe chipurile locuitorilor obcinelor dezvaluie o intelepciune aparte.


O veche casa de olar sau o moara ce a macinat campuri de cereale si a adapostit povesti rustice sunt ramasite ale unei vieti la care unii jinduim si acum, in defavoarea "civilizatiei".


Sa nu te sperii daca intr-una din case vei auzi o jelanie. Muzeul din Suceava este singurul muzeul al satului din Romania care a avut ideea de a exemplifica ritualurile crestine (de botez, de nunta si de inmormantare) prin manechini si inregistrari.


Ma trec cativa fiori cand aud bocitoarele si vad priveghetoarea cum arde intr-un colt. Cate bordeie atatea obiceie... Eu am aflat de aceasta lumanare in forma de spirala (priveghetoare) la moartea bunicilor mei, la Chiselet. La inmormantarile familiei de la oras nu o pomenisem.


Imi place mirosul de lemn: uscat, proaspat, ud si chiar si ars. Ma duce cu gandul la un cuptor cu paine calda sau la un  semineu in fata caruia m-as tolani lenesa.


La cativa kilometri de Suceava, la Scheia, se afla Conacul Domnesc, fosta casa boiereasca armeneasca apartinand familiei Aritonovici in secolele trecute.


Armenii au fost destul de numerosi si insemnati in zona Sucevei, punand temelia si unei manastiri - Manastirea Hagigadar - care anul acesta a adunat pelerini la cei 500 de ani de la intemeiere.


In curtea conacului o sa poti admira un copac gingko biloba, un fag rosu  (Fagus sylvatica) si un arbore care face lalele (Liriodendron Tulipifera). Un copac asemanator am aflat ca s-ar afla si in curtea baronului de Pogany din Hunedoara. Trebuie verificat, dar mai la primavara! :)




Parasesc satul de la marginea Sucevei cand abia mai deslusesc galbenul fagilor.

Cetatea Sucevei este in amenajare. Schele, care probabil ca i-ar fi facut invidiosi pe turcii lui Stefan, stau cocotate pe zidurile sale naruite.


Schimb vaile Bucovinei una dupa alta: Suha, Doroteia, Dobra...


Majoritatea curtilor sunt pazite de cate unul sau doi ciobanesti romanesti de Bucovina care latra hotarat si dau din coada a bucurie.


Regasesc Voronetul cu al sau blue mood.


Terminata in 1488, ctitorie a musatinului Stefan cel Mare, biserica manastirii are hramul Sf. Gheorghe.


Maica Elena ne povesteste intre altele despre Sf.Gheorghe care a fost un tribun in ierarhia romana in timpul imparatului Diocletian. El era "frumos ca lumina si cu o inima ca soarele". In 304 este decapitat la Roma.

Stefan cel Mare este adesea infatisat pe cal alb, cu steagul cu stema pe care apar capul de bour si icoana Sf. Gheorghe.


Pe partea nordica este redat Acatistul Sf. Ierarh Nicolae.


Manastirea Voronet este socotita "Capela Sixtina a Orientului" pentru marea fresca de pe fatada de vest, numita "Judecata de apoi".


Sf. Ioan cel Nou de la Suceava este de fapt din Trapezunt. Este ingropat initial la Cetatea Alba (cea din Crimeea), insa ramasitele sale sunt aduse in Moldova de catre Alexandru cel Bun, bunicul lui Stefan cel Mare.


Pe peretii manastirii sunt infatisati si Aristotel, Socrate, Platon, Pitagora deoarece cu totii l-au intuit pe Marele Anonim.


Aproape 200 de ani Manastirea Voronet nu a avut viata monahala, de la ocuparea de catre Imperiul Austro-Ungar din 1785 pana in 1991. Ca manastiri de obste, locuite si cu viata monahala, au ramas in aceasta perioada in Bucovina doar Sucevita, Putna si Dragomirna.


Acum vietuiesc la Manastirea Voronet 800 de maicute.


Copacii maturi nu se pleaca in fata toamnei, ci isi tin ramurile drepte, asemeni fruntii omului la varsta senectutii.


Un trandafir ar vrea sa ne insele in privinta anotimpului.


Din 1981 se desfasoara la Voronet anual un festival de film documentar, diaporamă şi fotografie: Toamna la Voronet.


Aflu ca pensiunea la care iau pranzul are ceva legaturi cu Florin Piersic (proprietarul ar fi un var de-al domniei sale si se numeste tot Piersic).


Nu o sa va povestesc acum despre ciorba in paine pe post de blid, hribi, afinata, poale in brau ori alte minuni neaose.


Imi plac detaliile Bucovinei: in lemn, in piatra, in copaci, chiar si in cer!


Sunt de acord ca portocaliul craitelor se potriveste cu soarele de octombrie!


Merele incarca ramurile liveziilor cu dulceturi olfactive si peneluri vizuale.


Niste stupi isi asteapta zumzetul de primavara. Si au de asteptat!


Dealurile le fac pofta pasilor, insa nu prea am vreme acum de colindat hai-hui. Cate un nor se poate revolta oricand.


Pe seara, un bucium nu suna cu jale, ci cu chemare la o calatorie folclorica prin zonele tarii.


Trei flacai si trei mandre schimba pe rand costumele regionale si lautarii ne plimba sonor prin toata Romania, adusa artistic in urbea Frasin. As fi zis sat, dar am aflat ca de anul trecut este ridicat la rang de oras.


Invitatia la o stana (turistica) imi face pofta de bulz si vin fiert. Da, si palinca e gustata ca sa faca pofta si mai mare!


Dimineata o incep cu o plimbare prin Parcul Arinis din Gura Humorului.


Toamna sta aliniata pe alei si imi insoteste fiecare pas, fiecare inspiratie, fiecare clipire, fiecare gand.


Imi imaginez partia in iarna si mi se pare, parca, un pic cam inclinata pentru nivelul meu de schior incepator. Aflu ca tunurile de zapada se vor pune in functiune in curand, o data ce temperaturile sunt negative, si isi vor face treaba pana la Martisor.


Nu ma pot stapani si imi pun un ham, aventurandu-ma pe traseul cel mai usor din Escalada Parc, asta pentru ca nu aveam timp de unul mai lung :). Aflu ca Parcul de Aventura din Brasov este conceput de aceeasi echipa si imi doresc o zi de aventura prin copacii sai. Au trecut ceva ani de la ultima tiroliana pe care am "zburat".


Mai trec o vale si ajung la Vama, unde se unesc Moldova cu Moldovita.


Pădurile ocupă 70% din suprafaţa comunei, procent cu care se înscrie între regiunile cu cele mai întinse domenii forestiere din ţară.  Ma intreb in ce an a fost facuta aceasta statistica.



Ma fascineaza florile lampion (physalis sau papalau). Unele fructe sunt acrisoare si revigorante, insa mi se confirma ca nu toate soiurile sunt comestibile.


Un caine, probabil urmas al Moldai, ignora discret o pisica ce isi odihneste labutele pe un gard.


O bunica rade sincer, ca un copil.


Un alt catel ii sare zglobiu printre pasi.


Timpul este adesea crud cu lemnul.


Un acoperis de sindrila nu ii mai face fata ploii.


Dovlecii se cam lafaie pe garduri.


O vita de vie se impune in ramurile unui mar.

Fumul a inceput sa iasa pe hornuri, anuntand iarna. Noaptea este deja (foarte) frig.


Un catel isi sacrifica odihna si ma latra in pozitie de drepti cand trec straina pe langa curtea-i in paza.


Un cal ma priveste si el curios. E chiar un hutul?


Nu gust chiar toti strugurii, dar ma gandesc ca daca nu sunt prea sus, cu siguranta nu sunt acri.


In Vama poposesc si la Muzeul Oului.


Gasesc aici de la oua de crocodil, de rata si gaina nu mai zic, de strut si pana la oua din Japonia.


In muzeul era si o pensiune, insa aflu ca a fost inchisa de cand au inceput sa dispara ouale... si nu vorbesc acum ca ar fi iesit pui din ele.


In curtea muzeului, o mat(z)a se tot gudura pe langa mine.


Vechea gara imi face pofta de sesiune fotografica.


Si ma joc un pic cu aparatul. :)


Toamna se destrabaleaza in voie prin toti copacii.



O alta pisica pozeaza in toamna.


Tartacutele si florile lampion impodobesc un pervaz tomnatic.


Mocanita Hutulca te plimba de la Moldovita la Sucevita, vreo 10 kilometri intr-o ora (iuteala maxima e de 15 km/ora). Detalii privind traseul gasiti la www.cfi.ro.


Carbunii produc flacari de dragon si ne luam zborul pe sina cu encartament ingust.


Aflu ca in ultimii ani calea ferata ar fi apartinut lui Omar Hayssam, impreuna cu fabrica de lemn.


Acesta a cam distrus tot pe acolo, ba chiar a desfiintat sinele de cale ferata.


Un austriac, insurat cu o romanca si cu pasiune pentru trenuri, a reconstruit sina si a pus in functiune mocanita.


Copiii isi opresc jocul la trecerea trenuletului. Curiosi, ei urmaresc jucaria asta mare.


Si aici seara se grabeste de dupa dealuri.


Valea Moldovitei imi pare ca este punctul culminant al partii de Bucovina colindata de mine acum.


Valea Moldovitei strabate cam 800 de metri diferenta de nivel, de la 1380 m la 600.


Ultimile suflari ale zilei incearca sa se agate in varfuri de conifere.


Suntem pe taramul hutulilor.


Despre hutuli (oameni) se spune ca "sunt iuti la manie, scumpi la vorba si fericiti cu singuratatea".


Marcel de Serres, contrazicand faima lor de hoti si talhari de vite, afirma in 1814 despre acest popor al muntelui: „Hutulii locuiesc in Muntii Galitiei, nu urmeaza nicio religie, dar se deosebesc prin bunavointa si dragostea lor de pace; toate incercarile facute pana astazi de a-i civiliza n-au dat roade.“
sursa: National Geographic



Ca tot citeam zilele trecute despre fenomenul Philadelphia, iata ca se spune ca hutulii se ocupau cu teleportarea, intre altele: Deşi canoanele bisericeşti interzic cu străşnicie magia neagră, huţulii au fost mereu depozitarii unor mari mistere legate de vrăjitorie, fiind cunoscuţi ca foarte buni cunoscători ai acestor practici. Poate că modul lor de viaţă legat de singurătatea munţilor şi de atmosfera tenebroasă a codrilor copleşiţi de ceţuri le-a sporit renumele de vrăjitori. Poveşti şi amintiri ale bătrânilor huţuli aduc în atenţie frecvent evenimente legate de practici oculte, întâmplări greu de crezut, dar mărturisite cu atâta convingere încât pot pune pe gânduri pe oricine. De magia neagră a huţulilor se leagă poveştile cu demoni, cu duhuri ale pădurilor, dar şi practici cum ar fi influenţarea destinului, legarea sau dezlegarea unor blesteme, anihilarea duşmanilor, luarea manei de la vite, sporirea sau distrugerea avutului, teleportarea oamenilor.
Sursa: Casa cu meri



Adevarul e ca si eu ma simt un pic teleportata in trecut cu sute de ani prin aceste locuri. ;)


Un batranel isi opreste si el efortul, luandu-si odihna din clipele in care trece pe langa el mocanita.


(Am uitat sa mentionez ca tot tragand cu ochiul aparatului in stanga si in dreapta, domnul care avea in observare vagonul ma atentioneaza ca intr-un kilometru sa nu scot capul prin partea stanga ca vine un perete. Niste oameni cu spirit constructiv au construit la fix 20 de cm de calea ferata un zid. Asa ca: Atentie!)


Dragonul asta scoate dare groase de fum. Crepusculul se innegreste si mai accentuat.


Fanul este adesea organziat sub forma de gireada (gramada sub forma de prisma).


Trec pe langa Rasca si ma intreb daca inseamna ceva toponimul. Alfu ca este o unealta pescareasca si ma gandesc ca s-ar fi potrivit mai bine in calatoria din delta sa intalnesc un astfel de toponim.


Ma mai documentez si aflu ca in aceasta comuna se afla o manastire a lui Petru Rares la care a fost trimis in surghiun Mihail Kogalniceanu pentru sase luni de catre domnul Mihail Sturdza.


Manute de copii se leagana in vant dupa puiul de tren.


Si caii ne privesc prin coama lunga.


Si cum sa nu fie poetul poet cand vede asa minuni?

Mihai Eminescu - La Bucovina

N-oi uita vreodata, dulce Bucovina,
Geniu-ti romantic, muntii în lumina,
Vaile în flori,
Râuri resaltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.

Ale sortii mele plângeri si surâse,
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic si usor,
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fura si cu dulci cuvinte
Îmi soptesc de dor.

Numai lânga sânu-ti geniile rele,
Care îmi descânta firul vietii mele,
Parca dormita;
Ma lasara-n pace, ca sa cânt în lume,
Sa-mi visez o soarta mândra de-al meu nume
Si de steaua mea.

Când pe bolta bruna tremura Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpa blând rasunatoare
Cânt-a noptii dulce, mistica cântare,
Cânt din Valhala.

Atunci ca si silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, si nu tace,
Tremura usor,
În fantazii mândre ea îsi face cale,
Peste munti cu codri, peste deal si vale
Mâna al ei dor.

Mâna doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeste, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasa nouri de suspine,
Bucovina mea!

Eu cred ca oricare din voi poate fi un pui de poet cu muza Bucovina!


Imi tot creez povesti cu hutuli, care ar fi dacii slavizati.




Mi se pare ca mergem cam cu aceeasi viteza cu care curge apa.

Albia e drum mai lesne pentru un cal alb.


Iarba asta verde ar vrea sa complexeze ruginiul frunzelor?


Oare cand va veni vremea ca manzul breaza sa primeasca lectia de viata a mamei? :)


Cobor cu parere de rau ca drumul a fost scurt in vagonul mocanitei.

Aproape pe intuneric ajung la Sucevita, prin pasul Ciumarna. Musai trebuie sa revin pe aici pe lumina, poate pe noua mea motocicleta (sunt serpentine intortocheate, care te mai si fura cu peisajul de iti vine sa opresti dupa fiecare stanga sau dreapta!


Ultima zi prin Bucovina incepe tot cu soare si cu mere parguite


Manastirea Sucevita este ctitoria lui Ieremia Movila, nepotul lui Petru Rares, dupa mama. Domnia sa va inlocui dinastia Musatinilor cu cea a Movilestilor.



Zidurile de fortificatie ale manastirii Sucevita au 7 metri inaltime si 3 metri grosime. O legenda spune ca o femeie a carat timp de trei zeci de ani piatra pentru constructia zidurilor pentru a i se ierta pacatele.


Sucevita este renumita pentru culoarea verde ale frescelor exterioare. Ioan Zugravul si fratele sau Sofronoie sunt cei initiati la scoala de pictura bisericeasca a lui Petru Rares si care impodobesc zidurile bisericii.

Doua iconostase - unul in pronaos si unul intre naos si altar sunt bijuteriile sculptate in lemn de tisa din biserica.


Ieremia si Simion Movila sunt ingropati in biserica manastirii, mormintele fiind acoperite cu lespezi din marmura de Ruschita.


Gh. Magopat este artistul popular care a (re)facut celebra localitatea Marginea pentru ceramica neagra.


Luni, sori si stele ies din mainile olarilor.


Nu ma abtin sa ii intreb si pe ei de cate ori merg ulcioarele lor la apa, asa cum am facut-o anul trecut in Sibiu.


Evident, un val de rasete izbucnesc ca raspuns.


Am eu mai demult o dorinta de a ma mozoli pe maini cu lutul asta minunat si acum nu imi scapa ocazia.


Olarii s-au modernizat si ei si roata a devenit electrica (adica au reinventat roata?).


La Cacica se afla o renumita catedrala catolica, in fata careia este un bust al Papei Ioan Paul al II-lea. De Sf Marie, pe 15 august, o multime de catolici fac pelerinaj aici.


Cacica este renumita pentru o salina care niciodata nu a fost ocna (nu s-a lucrat cu ocnasi, ci doar cu specialisti). Denumirea vine din poloneza, insemnand rat(z)a (mac-mac-mac). Aceasta pentru ca zona era una mlastinoasa.

 In trecut salina era folosita si ca depozit de branza, aceasta tragandu-si cata sare avea nevoie.
Sarea de la Cacica se scoate sub forma de saramura. Sunt cam trei kilometri de conducte. La suprafata se pune un strat de motorina si ca tare cand vei iesi din salina vei mirosi a combustibil. In acest masiv sarea are o puritate de 84%. In trecut se scotea si sub forma de drob, prin dinamitare.


In Cacica sunt multi pereti din lemn de brad, asta pentru ca in caz de cutremur sau ceva calamitare lemnul de brad paraie si te anunta sa iesi repede afara. Asta daca nu vezi inainte sobolanii ca alearga speriati, dar cred ca sunt slabe sanse aici.

Pentru mai multe date privind Cacica puteti consulta monografia lui Mugur Andronic - Un sat din Bucovina numit Cacica. Acest domn a avut initiativa de a deschide in mina in 2011 un muzeul al sarii.


Salina Cacica era un metoc al Manastirii Humor, exploatata din 1791, din timpul ocupatiei austro-ungare

Daca ajungi la Cacica pentru prima oara s-ar putea sa fi derutat in a gasi salina deoarece indicatoarele sunt doua, in directii opuse: unul catre salina - fiind vorba de cea industriala, din care se extrage, si unul catre mina, aceasta fiind cea turistica. Eu as fi luat indicatorul de salina si nicidecum pe cel de mina, daca nu as fi avut un indrumator.


Plecand de la Cacica spre Suceava, intalnim un alai de inmormantare. Ma surprinde... sau nu multimea participantior, a steagurilor si a colacilor purtati alaturi de cel adormit. Mi-ar fi placut (impropriu zis, totusi) sa pot participa si eu la ceremonial, din curiozitatea obiceiului.


Poate voi reveni in zona pentru un ceremonial mai vesel, de nunta.

Nu am facut asta niciodata pana acum (adica un pic de reclama), dar de data asta nu pot sa imi tin gura (adica degetele departe de tastatura). Stiu ca unii dintre voi inca mai obisnuiti sa faceti cadouri. Uneori aveti idei, alteori doriti sa fie ceva original si sa nu va repetati surprizele. Va propun ceva ce mi-ar placea mie sa primesc cadou (de fapt am si primit:)): o aventura pe care sa mi-o aleg singura. Cu siguranta ca si voua v-ar placea, altfel nu v-ati pierde vremea accesand blogul meu. Propunerea este sa alegeti un pachet cadou de la Originalo si sa lasati voi cadorisitul sa va surprinda cu alegera facuta, mai ales ca unele vouchere sunt pentru doua persoane, deci puteti avea aventrua impreuna. :)

Enjoy!

      Desi prima zi ma intampina cu ploaie, o data cu primul rasarit soarele nu se mai ascunde dupa nori.


      Nu am sa repet informatiile din prima calatorie, ci o sa va povestesc mai mult impresiile la a doua traire.



      In Hong Kong e o aglomeratie de nu iti dai seama ce e asta , dar totul este, insa, foarte ordonat.


      Oriunde este un echilibru, chiar si intre blocurile gri si triste si bauhinia (orhideea de pe steagul Hong Kong-ului) care se inalta indranzet si ciclam printre ele.


      Pescarii din Aberdeen erau la datorie...


      ... sau la plase. Tot aia!


M-a amuzat cum isi incearca unii  norocul: aruncand cu bani pe gat pestelui auriu (sau doar galben).


   Imi plac parcurile (mici, dar sunt) pe care le descopar pe marginea trotuarelor, din doua in doua blocuri


   Nu stiu daca au avut antecedente sau de ce a fost nevoie sa scrie ca exista pericolul sa te ineci intr-o baltuta care abia iti trece de glezne si in care nu ai voie nici macar sa inoti, in caz ca stii!



     Fusul orar imi da peste cap tot echilibrul pus la punct cu ore de yoga, dar o plimbare dis-de-dimineata imi reaseaza calmul.


      Bunicutele erau deja la exercitiile de tai chi. Nu pot sa nu ma opresc cateva clipe si sa nu le privesc cu admiratie.


Nu e nici ora 8 am si o multime de alergatori isi fac jogging-ul matinal.


Pe aleea starurilor ma amuz de cat de copii sunt "turistii". Pentru cateva secunde le place sa fie actori, regizori...


Un grup de doamne se pozeaza mandre cu insusi Bruce Lee.


     Mi-a ramas o neimplinire din calatoria de acum doi ani: nu am ajuns sa respir in Insula Lamma.


     Mai intai trec in insula cu vaporasul si nu cu metroul prin tunelul de sub mare. Apoi, cu alt vaporas navighez timp de o ora pana pe cea mai verde insula ce tine de Hong Kong.


      Primul lucru pe care il fac dupa ce cobor pe insula este sa intru intr-o posta si sa contribui la colectia de timbre a lui Dev. I-am promis inca de la plecare ca ii voi aduce cateva timbre semnate Hong Kong. Mai mult, vor fi semnate Lamma Island. I-am luat un stol de pasari care probabil in zbor nu s-au intalnit cum s-au intalnit pe pagina cu timbre.


          Imi plac bicicletele frumos parcate (sau ancorate) pe mal, pe o roata. Cum ar fi sa parchezi asa din mers?


      Nu poftesc la fiintele acvatice care inca inoata.


      Aleg o ruta mai lunga (cam singura, de altfel :) ) intre cele doua sate ale insulei. Mai intai trec printr-un nor de fum nascut din ofrande. Este 31 decembrie si nu stiu daca ziua aceasta are vreo semnificatie pentru cei pentru care mai importanrt este Anul Nou Chinezesc si nu cel occidental.


            Cum sunt mai friguroasa de fel, marea nu m-a convins sa ii incerc temperatura cu talpile.


      Citisem si ceva despre niste rechini, dar cred ca erau timizi caci nu si-au facut aparitia.


      Ce nu apare in niciun ghid este centrala de pe fundal care mai ia din farmec insulei.


      Drumul dintre cele doua sate urca si coboara, serpuieste sau se indreapta uneori, numai sa nu ostenesti. Iar daca, totusi, iti iese sufletul de efort, atunci poti sa pregeti cateva minute la pavilionul chinezesc.


      Urmaresc indeaproape un cuplu de nemti care are un ghid chinez. Se inteleg in germana si se pare ca micutul bastinas o vorbeste destul de corect, cum reiese din reactiile celor doi.


      Natura imi zambeste. Si eu ii zambesc ei. :)


      Am de ales la o rascruce si o iau pe drumul mai putin defrisat. Ajung la o plaja unde nu mai e nimeni: Universul de nisip si mare imi apartine. Cateva scoici insirate la picioarele mele se muta in rucsac. Sper ca nu am stricat prea mult in modul asta echilibrul locului.


      Am parte de o zi minunata. Cand ma dezbrac, cand ma imbrac la loc (nu de tot). Vantul invinge uneori gradele (destul de) pozitive.


      Gradinile localnicilor sunt atent ingrijite.


      Bananierii le vegheaza discret.


      O dantelarie de crengi imi opreste iara pasii. Nu m-am impiedicat, ci doar m-am mirat. :)


      In mai putin de doua ore ajung de la Yung Shue Wan la Sok Kwu Wan.


      Cateva canoe de pe mal imi aduc aminte de aventura de la Crisan.

     
      Incerc sa ma incarc cat pot cu spiritul insulei si dupa ce mai casc gura (nu si buzunarul) prin magazinele de suveniruri, ma imbarc catre inapoi.


      Evit partea cea mai turistica a insulei Hong Kong si revin cu totul pe continent. Pentru zilele urmatoare aleg cate un capat de metrou si experimentez cartierele in toata naturaletea lor.


              Revin cu drag la manastirea budista Nan Ling, cea de care m-am indragostit in calatoria trecuta.


      Copacii sunt ingrijiti frunza cu frunza si nu m-as mira sa li se spuna si povesti.


           Lotusii sunt deschisi cu credinta.


         O alta zi mi-o incep cu oprire la ultima statie de metrou roz: Tuen Mun.


      Citisem ca in zona ar fi trei manastiri, insa eu nu am gasit decat una. Distantele mari dintre ele, care ar fi trebuit parcurse pe sosele fara trotuare sau cu autobuze cu tot felul de combinatii de cifre, m-au facut sa ma multumesc doar cu Ching Chung Koon Monastery.


     Este unul dintre cele mai importante temple taoiste din Hong Kong, poate un fel de Curtea de Arges de pe la noi.


      "Pe altarul principal sunt depuse spadele magice pe care Liu (unul din cei opt eroi nemuritori din taoism) le-a folosit pentru a ucide demonii: o maturica de gonit mustele pe care o folosea pentru a alunga ghinionul si un vas cu ierburi pentru a-i tamadui pe cei bolnavi."
National Geographic




      Spirale de fum innoureaza spatiul. Spiretele rele sunt alungate. Ma intreb unde?


     Rosu este una din culorile mele prferate si mabucur sa o vad adesea. Acasa caut semnificatia culorii in taosim: "Yang - Auspicious symbol, associated with passion, warmth, life, good fortune, wards off evil, worn by brides".
   

      "Telul ultim al adeptilor (daoismului) era dobandirea imortalitatii fizice. Ideograma pentru cuvantul <> (xian), figurand un om si un munte, sufereaza un eremit; dar formele cele mai stravechi sugerau un om care dansa, fluturandu-si manecile, ca o pasare." (M,ircea Eliade - Istoria credintelor si ideilor religioase).


      M-as plimba cu metroul-tren ore intregi (ceea ce am si facut). Adesea, toti pasagerii sunt cufundati in telefoane si rar ii vad detasati, contemplativi.


      La orice colt de stada este amenajat un mic colt de ars betisoare, iar uneroi chiar mici altare, asemanatoare, probabil, troitelor din ortodoxie.


      Ca sa ajung la "una dintre cele mai rafinate sali antice ale Hong Kong-ului" - Sheung Shui - am luat metroul pana la ultima statie la care as fi avut acces fara viza de China.

      Nu inteleg de ce ii spune antica deoarece a fost construita de clanul Liu in 1751. Trebuie studiat!


      Nu prea e nimic de zis vazand detaliile din jur.
 

     Nu zic nimic pentru ca nu ar fi la nivelul acuratatii simplitatii elevate spre absolut (ai inteles ceva?)...


      Imi e greu sa imi imaginez omuletii de acum sute de ani aratand ca personajul de pe fresca.


    Si acesta a fost un loc unde nu am intalnit pe nimeni. Poarta, insa, este deschisa si esti binevenit oricand sa ii treci pragul (sau mai bine zis sa il sari la cat este de inalt).


      Culorile de pe pereti imi mangaie privirea. Povesti se nasc in mintea mea (o sa vi le povestesc cu alta ocazie).


      Ultimele clipe din Hong Kong mi le petrec in combinatia de european britanic si chinezesc hong kong.


      Dupa numeroasele temple cunoscute, intru in cele din urma si in catedrala intemeiata de britanici. Parca nu e tot de acolo.


      Iata si secretul curateniei de pe trotuare.


      Contrastul de pe stradutele orasului, adesea alaturate, nu este ceva neobisnuit in cosmopolitismul locului.


      Cand spuneam ca de data aceasta nu am mai vazut barcuta cu vele in forma de aripi de liliac, una imi trece pe sub nas.


      Nu am timp sa vizitez Muzeul de Arta...

     
      Parcarile sunt adesea subterane, dar la suprafata sunt heliporturile (logic).


        Imi iau la revedere (sper ca nu adio) de la Hong Kong de la inaltime, in culori taoiste.


      De o mie de ori daca mergi intr-un loc, niciodata nu o sa gasesti nimic la fel. Hong Kong-ul m-a surprins si de data aceasta, vazand lumea dincolo de colosii de beton, patrunzand prin cotloane si privind adesea in interior.

      În această perioadă, Eminescu închiriază de la nişte bătrâni o cameră în suburbia liniştită a Charlottenburgului, pe strada Orangenstrasse nr.6, de unde circula până în oraş cu tramvaiul cu cai. Despre această perioadă din viaţa de student, Eminescu va consemna, mai târziu: ,,Când eram încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam ziua pe uliţi, stând numai pe ici, pe colo la câte-un anticar şi răscolindu-i vechiturile; luam din cărţile lui tot ce-mi părea mai bizar şi mai fantastic şi, venind acasă, citeam şi transcriam într-un caiet numit fragmentarium toate pasagele câte-mi plăceau. Locuiam într-un sat aproape de oraşul universitar, împrejurul locuinţei mele foarte liniştite, căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moşnegi bătrâni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam şi traduceam spre propria mea plăcere ceea ce am spus mai sus”.






      Acasa aflu de drumul poetului spre acest colt al Germaniei care are acelasi statut pe care il are Windsor in Marea Britanie.


     De la Berlin este tren direct (aproape din poarta hostelului, din gara de pe Warschauer Straße) - S7 - si intr-o ora ajungem, trecand pe langa paduri prin care nemtii isi fac joggingul singuratic si pe langa casute ca in Hansel si Gretel.


      Cu Potsdam-ul incepem sa ne insiram miile de pasi prin Berlin si imprejurimi. Dardaim de frig, mai ales eu care am considerat ca nu am nevoie de manusi, dar ne bucuram de descoperirile din jur.


      Refuzam discret toate propunerile de tururi cu double-decker si ne lasam purtate de harta si de intuitie. Irina face cinste cu un covrig cu seminte de dovleac.


      Si aici mesajele artistic etalate ma opresc din pas in pas si ma incita sa le copiez in aparatul foto.

 
       In drumul spre gradinile palatului Sanssouci (Fara griji sau un fel de Mi se rupe) admiram expozitia de grafitti-uri, care mai de care mai expresive.


      Expresivitatea artistica a celor 208 de metri in culori ma duce cu gandul la Pompidou. De altfel, intregul Berlin mi se pare un Centrul Pompidu in care toti isi exprima artistic gandurile.


         E aproape pustiu, asta si deoarece este duminica dimineata.


      Centrul este pietonal si ne orientam dupa indicatoare catre gradinile palatului.


      Magazine colorate cu tot felul de acareturi, ceaiuri si bomboane ne incetinesc avantul.


      Niste fetite mascate trag cu arcul prin copaci. Cu coada ochiului il caut pe Robin Hood.


      Parcul este destul de intins si alegem sa patrundem mai mult prin colturile sale decat prin palat.


      Intraea in parc este libera.


            Si cand te gandesti ca in aceste locuri linistite s-a decis soarta omenirii dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial...


      Stalin, Chirchil si Truman si-au dat mana in Schloss Cecilienhof. 


      Majoritatea statuilor sunt adapostite in casute de lemn. O veverita zglobie sare din creanga in creanga.


     Parasim curtea fostilor principi de Hohenzollern.


     Un flaut canta in fata unei mori ce a supravietuit anilor.


      O trupa vesela de muzicanti - nu din Bremen - isi face incalzirea cu un acordeon, plus doua instrumente mai ciudate.


      Multe constructii din Potsdam si din Berlin imi aduc aminte de Moara lui Assan.




      Timp de doua zile ne pierdem si regasim colturi de lume in Insula Muzeelor.


      La fel de complesita, vazand minunile arhitecturale si, mai ales, subliminale ale culturii universale am mai fost in Metropolitan Museum of Art din New York, in Muzeul de Egiptologie din Cairo, la Knossos-ul cretan, ori la Volubilis-ul marocan (roman).


      Muzeul Pergamon imi da fiori si imi pune in miscare conexiunile dintre faramele de istorii si legende citite despre Antichitate.
      Patrunzi in muzeu si intr-o secunda te intorci in urma cu mii de ani. In fata altarului din Pergamon astepti sa iti apara de dupa o coloana vreun Heracle ratacit.


      Nu prea poti pune in cuvinte sentimentele pe care le ai cand treci pe sub miile de ani din Poarta Zeitei Ishtar adusa tocmai din vechiul Babilon. Pentru cateva secunde pasesti pe langa leii contemporani cu Nabucudonosor al II- lea. Corul sclavilor din opera lui Verdi imi rasuna in memorie. Albastrul ceramicii reale si muzica din amintiri ma rup de toti din jur si ma intorc in veacurile din inceputuri..


      Dupa cateva ore in care am adunat detaliile din muzee, le cautam pe cele din exterior.


      Mergem pe Under den Linden (Pe sub tei - oare si aici avea Eminescu unul?) catre Poarta Brandenburg.


      Mergem pe jos mai departe spre Potsdamer Platz.


     Memorialul evreilor imi starneste emotii. Blocuri de piatra de diferite inaltimi ce sugereaza morminte aduc aminte de milioanele de crime. Un inginer si un arhitect american au creat Memorialul Holocaustului pe 19.000 mp.


      2711 morminte stau marturie trecutului nedrept al evreilor.


      Un copac cu martisoare (bulgaresti) asteapta primavara pe care o vesteste.

      Bucati din fostul zid impodobesc acum colorate orasul.


      Poate ati auzit de panoramele lui Asisi. Are o panorama si cu zidul Berlinului.


      Checkpoint Charlie era locul unde iti trebuia multa imaginatie si noroc sa treci dinspre est-ul comunist in vest-ul liber in vremea Razboiului Rece.


      Un baiat si trei fete stau pe mal. Nu le-o fi frig?


     Domul - protestant - este cea mai mare biserica // catedrala din Berlin.


     In Muzeul Neues revand Poarta Baptisteriului din Florenta a lui Ghiberti. Portretul lui Nefertiti, insa, ma tine in loc cu ganduri, sentimente si admiratie absolute. Poate doar o mangaiere in piatra a lui Brancusi sa ma mai fi facut sa mai fi simtit asa ceva! O priveam si ma asteptam sa clipeasca!


      Tot aici mi se confirma ideea ca extraterestrii au ajutat la ridicarea piramidelor. ;)


      La Alte Nationalgalerie il reintalnesc in cateva tablouri pe Gustave Courbet, cel de a carui expresivitate artistica m-am indragostit la Muzeul D'Orsay din Paris.


      Tresar si in fata unor sculpturi ale lui Rodin. Il caut si pe Brancusi, dar nu il gasesc.


      Si nasc o noua pasiune pentru Caspar David Friedrich. Tablourile sale imi amintesc de gothicul pe care il iubeam acum vreo 15 ani (si pe care il iubesc si acum, dar cu alte intelesuri).


      Vin mai aproape de zilele noastre si fac la sugestia lui Florin o vizita Muzeului Motocicletelor Comuniste.
 

      Intre modele predomina MZ-urile, dar nu il regasesc nici motocicleta pe care am incalecat intaia data (la orele lui Strajescu, prin 2002, pe un MZ din '69) si nici pe cel pe care mi-am luat permisul (de 250, fabricat iun Turcia).

      Muzeul este micut, dar nostalgic.


      La plecare imi cumpar insigna moto pe care am pierdut-o anul trecut, primita cadou (nu chiar pe aia, ci una geamana).


      Pauza de masa o iau pe Oranienburg Strasse  la Aufsturz (absolut intamplator, fara lista de acasa) si ma rasfat cu un ragout de pui (delicios!) si o bere de abatie bavareza vis-a-vis de Noua Sinagoga. Minunata combinatie de culturi si civilizatii pe masa mea si alaturi de ea!
 In acest cartier a locuit la inceputul studiilor in Berlin si Eminescu.


       O fata frumoasa se ascunde timid sub un pod.


      Revin la Altes Museum si aici ma intalnesc cu vechii greci, apoi cu etruscii - aceasta enigma a culturii europene- si cu romanii. Aici, ma opreste in loc un citat din sectiunea erotica a muzeului: poetul Ovidiu a conchis ca "Pentru a fii iubit, mai intai trebuie sa fii iubibil // sa il ai pe vino-ncoace!". Mi-a placut!


     Pe seara, la o bere cu autoservire la The Pub - intre Alexanderplatz si Hackescher Markt -  cu Irina, Veronica si Horatiu, mi se recomanda cartea Moabit a lui Sven Hassel. O caut. Daca o are cineva si doreste sa mi-o imprumute, i-as fi foarte recunoscatoare (nu indoi coturile si nu fac insemnari pe paginile cartii). La schimb, va incit sa cititi:
Curtea Martiala

   
      Joi dimineata pornim spre vest, spre Spandau.


      Irina vizitase deja Citadela si mi-o recomandase cu insistenta. Danke, Irenne!


      Doua lebede plutesc pe lacul din fata portii. Nu le-or fi inghetat picioarele/labele?


     Acest colt de Berlin imi aminteste de Praga.


Situata pe confluenta vailor Havel si Spree - ceea ce ii ofera conditii pentru diferite specii de pasari ce aduc aminte de Delta Dunarii, fortareata este considerata cea mai bine conservata dintre cele Renascentiste din Nordul Europei.


Printre mamiferele perindate pe aici sunt si cateva zeci de mii de lilieci ce si-au gasit "cuibul " prin turnurile cetatuii.




      Si nu o sa exagerez daca spun ca imi aduce aminte si de Mogosoaia. :)


Turnul Iulius este unul dintre "cei mai batrani cetateni din Berlin". Traieste din secolul XII-XIII. In trecut, cine facea vreo fara-de-lege era amenintat cu Iulius.


      Vara, tot felul de festivaluri culturale sunt gazduite intre zidurile fortaretei, ca in Sighisoara. :)


      Pentru mine a fost un loc de care m-am bucurat, intr-un fel, ca l-am explorat singura, cum mi-a declarat si Irina cu o zi inainte. Pagini de istorie sunt de descoperit in orice colt sau caramida.


      In timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, Germania era mare producatoare de arme, una dintre fabrici gasindu-se la Spandau. Acum, cateva tunuri fabricate aici, dar si capurate din razboi, sunt etalate in Muzeul Arsenalului din incinta fortaretei.


      Asa cum cetati din Transilvania (Aiud, Fagaras) au fost transformate in inchisori, pentru o vreme aceeasi soarta a avut-o si Spandau. Cativa criminali de razboi nazisti si-au sfarsit vietile intre aceste ziduri.


      Pentru mai multe informatii, va recomand o carte -Tales from Spandau.


In Spandau se afla cel mai vechi cimitir evreiesc (1244 - 1474).


           In 1919, prin Tratatul de la Versailles - fabricile de armanent din Germania sunt transformate in fabrici de masini, motociclete...


      Conditiile aceastea au ambitionat, insa, succesul fabricilor cum a fost BMW-ul.


      Imi tot vine in minte Marlene Dietrich cu a ei Lili Marlene.


     Cantecul are o poveste interesanta.


      Peste doua sute de filme s-au filmat dupa al doilea razboi mondial la Spandau, cand locul a devenit un fel de Bufea al cinemtografiei germane, insusi Winetou fiind turnat aici.


Ultima vizta in Berlin o fac la Charlottenburg.




      Palatul poarta numele dupa Sophie Charlotte, sotia electorului de Branderburg, Frederick al III-lea, primul rege al Prusiei in 1701.


      Este primul  castel baroc din Nordul Europei (1694).

      Palatul Berlin era cel mai frumos palat din oras pana in timpul razboiului, dar nu i-a supravietuit. Si Charlottenburg  fost distrus de razboi, ceea ce vedem azi fiind o remarcabila reconditionare.


      Regina Louise - regina consoarta a regelui Frederik William al III-lea, subiectul a a numeroase sculpturi si picturi ale vremii, este inmormantata in mausoeul din gradina palatului.



      Cea mai dulce descoperire a Berlinului a fost Ciocolateria Fassbender & Rauscht.

   
Un lichior de ciocolata cu portocale a fost binevenit langa... e cam banal sa o numesc "prajitura"... o chestie deicioasa de ciocolata neagra cu arome secrete.


      Dupa desert, luam si felul intai. Avem ambitie (si pofta) si stam aproape o ora jumatate la coada la Mustafa -  The Best Gemuse Kebap, adica la maternitatea kebap-ului. A meritat! As mai sta inca doua ore pentru minunea aia de legume cu tot felul de arome cum nici la Istanbul nu am gasit!


      Cu o revenire la Charlie Checkpoint imi iau la revedere de la Berlin.


      Imi e greu sa imi imaginez tristetea pe care acest oras a trait-o, desi culorile din jur nu sunt decat un racnet al cenzurilor din trecut.


      Citesc despre oameni care si-au riscat viata, unii necastigatori, pentru a trece DINCOLO. Acest DINCOLO pentru unii a fost peste granita dintre Germanii, pentru altii a fost peste granita dintre viata si moarte.


      Astept cu nerabdare concertul lui Roger Watters in zidul caruia va racni, va plange, va tresari, se va mangaia... va trai Berlinul cu toate detaliile lui.


      Unit, intreg, Berlinul e mai viu. Doua destine au devenit unul.


      O cortina alba se lasa peste oras la plecare. Duminica dimineata, zapada imi scartaie drumul catre aeroport sub talpile obosite.


      Alunec usor spre inainte, la fel ca Berlinul renascut de zeci de ori.


Alte orase care mi-au ramas in suflet si in minte:

Paris

Istanbul

Florenta

Barcelona

Praga

Dubrovnik

      Un caine dintr-o gara mica latra la tren. Ma gandesc ca este un caine avansat care a depasit stadiul de bicicleta, motocicleta, masina...

      Peisajele de iarna de pe Valea Prahovei nu ma indispun prea tare, iar cand vad cele trei caprioare ce se plimbau prin liziera dintre Azuga si Predeal, chiar zambesc curioasa.


       Cazarea este boema, la Despani. Ghioceii imi smulg si ei niste zambete, iar nucile de pe masa imi starnesc pofte din copilarie.


     Desi am fost in Brasov de zeci de ori, intotdeauna sunt detalii care ma opresc din drum, asa cum este si ornamentul de mai sus (si care nu stiu ce reprezinta - daca tu stii, mi-ar placea sa ma luminezi).

   
        Din pacate, desi aproape mi-am dat duhul pana la capatul scarilor, gasesc Cetatea inchisa, asa cum va ramane pana la 15 aprilie.


           Cativa nori apara cetatea si ne coboara la vale.


       Ne plimbam pe un soare cald, desi ne era promisa o ploaie torentiala pentru sambata si ne spunem brasoave. :P


      Cu gandul la kurtos ajungem in Piata Sfatului.


      In Piata Sfatului este serbata Ziua Jandarmeriei.


       Momentul intonarii imnului este unul emotionant, dar nu chiar pentru toata lumea.


     Ma mir de fastul uniformelor din trecut si ma intreb cat de comode erau in actiuni.


       Apoi ma gandesc ca actiunile de acum nu sunt ca cele din trecut.


      Intre cei prezenti era si Mos Craciun, linistit ca a terminat cu iarna.


      Biserica Neagra e la fel de sobra. Daca cu o seara inainte m-am bucurat de supa crema de ciuperci de la Bella Musica si am fost dezamagita de un somloi, acum sunt rasfatata cu o mascota nemaipomenita, cu multa coaja de portocala, de la Vatra Ardealului (cea mai buna cofetarie din Brasov - garantez).


      O plimbare spre Piata Mica - mai putin vizitata de turisti - cu pasii insirati prin Schei, ne opreste la Prima Scoala Romaneasca si la Biserica Sf. Nicolae Schei.


      Duminica avem program special. Va povesteam mai demult ca am primit un cadou Original(o). Dupa ce m-am sucit de cateva ori de la zbor deasupra Pietrei Neamt, urmand sa am rabdare pana cand voi ajunge iara prin Ceahlau, la niste ore de scrima prin Bucuresti, aleg in cele din urma sa caut ceva pentru weekendul acesta la Brasov.


      Imi doream o aventura pe care sa nu o mai fi facut si tare greu am gasit ceva neincercat. Dar am gasit! Am ales propunerea de tir cu pusca cu aer comprimat a celor de la Paintball Aventure. Desi m-am dus initial la adresa de pe site (care nu mai este valabila - va recomand sa il sunati pe Radu sa verificati pe unde il gasiti cu aventurile pregatite), in cele din urma ajungem la locul faptei... sau faptelor caci au fost mai multe.


       Pentru inceput ni se prezinta o pusca de vreo 7 kg (destul de greu de armat pentru mine, dar nu imposibil) si o tinta in copac. Niste "gloante" din plastic biodegradabil au trebuit sa nimereasca cu o viteza de 120 km/ora cifrele de pe cartonasul de pe creanga . Nu prea m-au ajutat orele din copilarie de tras cu prastia in nucile din pom.


      Dupa ce m-am spetit cat m-am spetit, inlocuiesc pusca cu aer comprimat cu cea cu bile colorate. Mi-a placut la nebunie! Desi mai fusesem la paintball prin 2007, parca nu mi-a placut la fel de mult! De colorat nu am colorat decat ramurile copacului si de nimerit a trebuit sa nimeresc (si am nimerit, chiar de mai multe ori) o doza de bere (goala). :)


      Cu arcul am reusit sa imi invinetesc iar antebratul. Desi aveam cea mai mare experienta la aceasta "arma", de pe vremea uceniciei de la Arad, tot nu s-a lipit de mine indemanarea asta.


            Si nu pot sa nu ma intreb cum indienii nimereau bizonii din miscare (si ei si bizonii in miscare).


            Concluzia e ca foamea ii ajuta sa nimereasca.


      O ciocanitoare e pusa pe treaba si ciocane cat noi schimbam armele (de jucarie). Radu nu a vrut sa dea mai tare cd-ul cu Sabaton - poate credea ca vom rata si mai mult tinta.


         Poate stiti ca Romania a avut candva si un campion olimpic la tir - Ioan Sarbu.


      Vizita in Brasov se incheie cu o supa de rosii la Ceasul Rau. Intr-un sfert de ora imi duc rucsacul la gara si il urc in tren. Deja imi e dor de Brasov, stii, da?

      Urmam in mare urmatorul traseu: (Vama Giurgiulesti) Galati - Reni - Ismail - Kamianka - Kholmsike - Tatarbunar - Mykhailivka - Zorya - Sarata - Mykolaivka - Novorosiis'ka - Mayaky - Myrne - Avanhard - Odessa (corect scris si cu un singur s).

      In vama moldoveneasca suntem atentionati ca "ne lipseste o fila din pasaport" - una de 50 de euro. Conchid ca Frate-frate, dar vama e pe bani.


       Un prim aspect interesant care imi atrage atentia este calea ferata cu dublu encartament.
    
       Trecem pe rand Siretul, Prutul si Nistrul.



      Ca de fiecare data, privesc cu ochii mari in surprindere de pasari rare. Vad fazani, bufnite, ulii si numeroase berze, intoarse care de pe unde. Imi imaginez si macii infloriti, chiar daca nici soarele nu apare peste verdele proaspat de pe campuri.
      Nu oprim la Vlacov, canda Venetia Estului.



      Acoperisurile de azbociment predomina peisajul de aprilie plouat, adesea inveselit de cate-o turla aurita de biserica.






   





      Dupa Moscova si Sankt Petersburg, Odesssa ajunge al 3-lea oras al Rusiei - capitala de sud a Rusiei, porto franco.



     Ca sa ajungi spre Treptele Potemkin, treci mai departe pe Podul Soacrei - Sabaneev Bridge.


      O multime de lacate au incatusat iubiri si alte juraminte pe marginile acestuia.



       


      Palatul Sahului este una dintre cele mai frumoase cladiri de pe malul marii.













      Treptele Potemkin - una din intrarile de pe mare in oras - numite si Primorsky, Bulevardul Scarilor, Scarile Gigant sau Scarile Richelieu (in partea de sus troneaza statuia acestuia), nu iti iau prea mult timp si nici un efort imposibil sa le cobori.




      Daca nu vrei sa urci inapoi cele aproape 200 de trepte, poti lua trenuletul cu cremaliera sa te duca sus cu doar doua hrivne (10 hrivne - 1 euro).






      In portul Odessei nu mai este traficul de marfuri din perioada interbelica, perioada de glorie a orasului.




      Daca la Kiev este statuia Mamei Rusia, la Odessa este a fiului.




             Vechiul far este acum mai mult admirat pe timp de zi, dacat cautat pe timp de noapte.




      Statuia Nevestei marinarului priveste spre largul marii.




      Numeroase tipuri de ancore isi odihnesc acum ghearele pe mal.




      Doua marinarese se odihnesc si ele pe acelasi mal, dar cu siguranta cu mult mai putine valuri plutite in timp.







      Unul dintre cele mai controversate filme recente este Odessa al lui Florin Iepan despre incidentul din 1941 ordonat de Ion Antonescu. Masacrul ar fi fost ordonat ca represalii in urma bombardarii Comandamentului militar roman de la Odessa. Numarul mortilor ramane, totusi, o enigma.









       Intre personalitatile care au urcat pe scena operei din Odessa se numara Ceaikovski, Rachmaninoff - dintre dirijori (compozitori), Enrico Carusso - celebrul tenor, Isadora Duncan - dansatoare, una dintre sotiile lui Serghei Esenin.



      Seara ma bucur de Traviata. Din pacate, sala nu este plina, iar unii dintre spectatori se comporta ca la cinema.








         Tapiteria, acum purpurie, era la origini bleu, insa a ars.
 


       Ca si in Florenta, am gasit un restaurant (mai boutique, asa - genul pentru cunoscatori) numit Kompot. Ghiciti care era produsul de baza al lor! Unul din compoturile pe care nu le mai incercasem pana acum a fost cel de prune uscate.
      Caut de acasa denumirile catorva feluri de mancare in urcaineana ciorba de legume  = Овочевийсуп; ciuperci = гриби.




      Sambata, Odessa este destul de animata. Avem parte si de un soare prietenos.





      O motocicleta verde ma tenteaza sa ii sar in sa (sau macar in atas).






            Intrarea in catacombe este la vreo 20 de km de Odessa, desi ele se intind aproape in tot subsolul orasului.


        Grupuri de scolari ucrainieni sunt adusi (este sambata) sa li se vorbeasca despre istoria orasului.
 

      Din catacombe s-au luat materialele de constructie pentru constructia Odesei - piatra alba, poroasa, ca pe fundul mari.






     Se intind pe trei nivele, pana la 60 de m sub nivelul marii. Inca nu au fost cartografiate in intregime si risti cu succes sa te pierzi in cei aproape 2500 de km daca nu pastrezi cararea luminata. Sunt cele mai mai catacombe cunoscute din lume.




       Ni se prezinta pe rand dormitorul barbatilor (niste paie puse peste o ridicatura de roca), dormitorul femeilor (asemenea), bucataria, scoala, spitalul, "biroul" de control, etc.



       Una din devizele partizanilor din cel de-al Doilea Razboi Mondial, inscriptionata pe pereti, era "Sange pentru sange, moarte pentru moarte!"






           In timpul razboiului, 73 de zile orasul a fost blocat. Localnicii primeau apa si paine pe cartela.



      E usor sa fii visator si sa inventezi povesti parcurgand catacombele, insa esti cu adevarat departe de realitatea nu tocmai fascinanta a partizanilor.




      Cred, totusi, ca partizanii anticomunisti romanai de dupa razboi din apropierea Fagarasului au fost totusi favorizati de peisaj. Mi se pare mult mai trista viata de cartita decat cea de caprioara.




       Ni se spune ca este foarte greu sa intri in catacombe ca turist daca nu iti faci o rezervare in prealabil. Nu stiu daca sa ii cred sau sa o iau ca pe o grandomanie a la rousse.




       Nu stiu daca obiectele din catacombe si-au avut viata aici la momentul faptelor sau au fost apoi achizitionate ca decor.




         Plimbarea prin catacombe nu dureaza mai mult de jumatate de ora (se viziteaza o infima parte a lor).




      Catacombele imi aduc aminte de Muzeul Comunismului din apropiere de Budapesta (amenajat la lumina zilei si nu in subteran). Tocmai am aflat zilele acestea ca in Romania unii parlamentari au respins infiintarea unui Muzeul al Comunismului in Bucuresti.




       Ma amuza poza de grup a pustanilor si imi aduce aminte de inrolarile de noi pionieri din frageda varsta scolara.




           Una din pasiunile mele in calatorii este si explorarea pietelor.




            O plimbare prin Privoz imi atrage vazul, dar mai ales mirosul (cel putin piata de peste).




            Pe tarabe intalnesc pesti pe care pana acum nu i-am intalnit decat in enciclopedii sau prin muzee.




      O data ce am iesit din piata de peste, am dat iama in magazinele cu bomboane. Sunt cateva sute de feluri din care cu greu vei alege. Conditia este ca din fiecare fel sa cumperi cel putin 100 de grame, asa ca nu mi-a mers incercarea cu cate o bombona din fiecare.




      Tramvaiele din Odessa imi aduc aminte de primele tramvaie pe care le tin eu minte (de la inceputul anilor '80). Cam asa era tramvaiul 5 care - inainte de a se construi blocurile in cartierul Aviatiei, unde mamaie avea casa (pe la betoniera din Herastrau) - avea capatul pe la actuala statie de metrou Aurel Vlaicu (pe vremuri  - Gara Herastrau).




      O formatie gen Gogol Bordelo face reclama unui magazin de pantofi intr-un mall. ;) Eu ma bucur de ei cu chef (de la bomboane:) ).




        Cea mai renumita plaja a Odessei este Arcadia, un fel de Satul de Vacanta din Mamaia.




      Artisti de tot felul fac atmosfera (chitaristi, acordeonisti, organisti).




      Cu Alina - partenera mea de calatorie - fac o plimbare cu tramvaiul. Biletul il luam de la taxatoare, din tramvai (1.5 hrivne - adica vreo 40 de bani).



           Mergem pana la capat, fara sa realizam pe ce lume suntem. :)




      Cred ca Alina s-a cam suparat pentru ca ne-a luat ceva de mers pe jos pana in centru. Taxatoarea a fost tare binevoitoare la capat de linie sa ne indrume catre locul cautat, insa in afara de fifteen minutes nu a stiu sa ne spuna mai mult in alta limba decat a ei. Era vorba de timpul pana in centru. (Ne-a luat cam juma' de ora, deci nu cred ca stia nici 15 ce inseamna :) ). Oricum, experienta a fost pozitiva, observand si alte laturi/parti (mai putin dezvoltate si turistice) ale Odessei. Ce nu vreau sa uit este o privire discreta a unui calator, auzindu-ne vorbind romaneste, care ne-a confirmat ca trebuia sa coboram cu trei statii mai devreme. Pacat ca este o rusine (pentru unii) in Odessa sa stii limba romana.




      A te plimba calare - pe cal, nu pe motocicleta - este ceva absolut normal in Odessa.




      Seara, ne rasfatam la un restaurant traditional ucrainean. Alina isi ia o supa crema de ciuperci si somon cu legume la gratar, iar eu incerc borsul de ciuperci (ce s-ar bucura mama sa ma vada acum mancand ciorba, acra, dupa ce ani de zile i-am facut mofturi si o puneam sa imi faca separat supa, dulce :() si taiteii de casa cu branza la cuptor. Din partea casei - Ucrainei - ni se aduce o votca si o patratica de paine.




            Imi place Odessa! Am ocarat-o eu un pic dupa prima vizita, insa acum as mai merge, ca si la Istanbul.




      Ce m-a uimit a fost ca seara se cam lua curentul (si ma aflam pe Deribasovska), insa majoritatea magazinelor aveau generator propriu.




         O trupa de tineri gen hare krishna trec pe langa noi. Nu pot sa nu ma gandesc la Boy George. :)




            Mai iau o lingura de bors si ma bucur de apus.




      Hmm! Conchid iar ca cu un vin bun, timpul trece mai repede, mai bine, pozitiv.

      Asa imi era de dor sa vad verde in fata ochilor (si nu ma refer aici la stele verzi)... Dupa doua hotarari si o anulare, venite de la Marius (initiatorul plimbarii, al hotararilor si al anularii), Baile Herculane iese pana la urma castigatoare ca destinatie pentru vacanta de Paste.


         Este Vinerea mare si e zi de post, iar Ovidiu aminteste de cel "infricosat", inspirat din romanul "Iubire magica" al lui Vasile Voiculescu.

        Un cal paste pe un camp de coada soricelului. Mi-l imaginez intr-un camp de coada calului. :).

        In explozia asta de verde ma mai intreb cand infloreste si arborele cotit.


      Seara punem cortul la Dumbrava, la 12 km de Baile Herculane spre Baia de Arama, insa a doua zi trebuie sa ne mutam pe malul celalat al Cernei, de la poale de Muntii Mehedinti la poale de Muntii Cernei. Motivul este unul al educatiei (sau al lipsei ei): anul trecut tiganii au facut taraboi si pentru a nu mai putea campa si anul acesta, atunci nu mai are nimeni voie sa campeze.


      Podul este rupt din cauza raft-istilor ce l-au agatat cu o saptamana in urma si ofera ceva senzatii cu adrenalina la traversarea Cernei.


      Ovidiu - maestru intr-ale bucatariei - experimenteaza mielul la groapa.


      Procesul a fost asa: s-a sapat o groapa cu cazmaua de acasa (detaliile organizarii nu au scapat); s-a facut un foc; s-a produs jar; s-a aruncat jarul in groapa.


     Mielul a fost pus intr-o oala de lut (udata inainte), acoperita cu o folie de aluminiu si asezata cu iubire in groapa. (Iubirea a fost unul din ingredientele esentiale ale acestei retete).


      Evident, spunem si rugaciunea, o data cu investmantarea mielului cu verdeturi. :) Groapa se acopera si o lasam in tihna vreo 8-9 ore. Thea aminteste de obiceiurile de gatit din Insula Pastelui: mancarea e invelita in frunze de palmier si pusa la groapa cu jar.


       Cate-cate-cate unul trecem podul inainte si inapoi.


        Vremea este minunata si noi facem o plimbare. Dupa intalnirea istorica dintre Thea si Claudia (doua dintre cele mai ambitioase alpiniste pe care le cunosc), luam calea Vanturatorii.


          Urcusul este lent pentru mine si incantarea rara in peisajul de verde proaspat explodat din coaja.


      Cate o soparla iese si ea sa isi incalzeasca pielea la soarele de mai.


      Cascada Vanturatoarea ma uimeste.


          Dansul pe care il face apa cu rafalele de vant bland ii reconfirma numele binemeritat..


            Un dus natural iti racoreste pielea in primavara cu iz de vara.


      Amicii isi pasesc pasii cu grija si pasiune pe stanca.


     Eu fotografiez, citesc (o cartea savuroasa a lui Vintila Mihailescu - Socio hai-hui) si ma mir de minunile naturii.


            Un fluture ma fenteaza pana il fentez si eu si il captez in nemurire cu aparatul foto.


            Muntii Cernei admira cu prietenie Muntii Mehedinti.


         Alpinistele au si ele momentele de repaos.


            Cum pe Thea o vad cam de doua ori pe an si cum se adunase ceva dor de la 1 decembrie, avem discutii despre vrute si nevrute, cum ar fi si glanda pineala.


      Satul se pregateste de Inviere.


        Ignoram puterea arzatoare a Soarelui si ne indreptam catre corturi prin padurea umbrita.


      Pinul negru de Banat ne priveste de pe culme, cu umbrela deschisa ce imi aduce aminte de acaciile din Amboseli.


           Intr-o pauza de pascut, o vacuta ne priveste cum ar privi fi-su la poarta noua.


      O imbratisez pe Thea si o las sa plece in Univers. Inca o data ma invita cu ea in Nepal si eu inca o data dau aripi dorintei//sperantei. Pana vin baietii de la catarat, beau o bere la Dumbrava, delectandu-ma cu Vintila Mihailescu. La o masa de langa mine, trei doamne amintesc despre vopsitul oualor cu foi de ceapa.


      Ma amuza, dar ma si umple de nostalgie gestul lor de a lasa "o depesa" la pensiune celei de-a patra doamne care le va cauta, probabil, mai tarziu. In zona nu este semnal pentru apeluri telefonice si astfel ne intoarcem la baza transmiterii scrise a mesajelor, in stil telegrafic :)


      Intre timp, mielul s-a incalzit. Ovidiu ii roaga frumos pe doi domni sa se dea jos de pe oala noastra. Tocmai vroiau sa faca focul peste ea.


      Seara ne uneste pe toti in jurul mesei asternute pe iarba. Bunatati adunate de prin gradini din Teleorman ori de pe la Chiselet se astern pe pajiste banateana.


            Drobul si pasca pregatite de mine acasa mai ca au rol de petitori.


             Duminica incepe cu ciocnit de oua si cu Christos a inviat!



              Dupa care o pornim la pas pe unul din cele mai frumoase trasee pe care le-am facut candva.


      De pe malul drept al Cernei urmam marcajul  pe punct rosu + punct galben, ca doua oua ciocnite pe trunchiurile copacilor, indreptandu-ne catre Dobraia - Prisacina - Inelet.


      Cerul se mira prin nori, ridicand din cand in cand, in gand, din spranceana.


      Copacii imi nasc povesti, asa cum am mai patit in Muntii Coziei, ai Buzaului ori in Buila. Scoarte vechi par ca ar fi lasate pe timp de zi de niste batrani intelepti, pentru ca in noapte ei sa se retraga inapoi in taina lor. Cum ar fi ca in loc de cosciuge sa fim ingropati in astfel de haine? Si cum ar fi ca in primavara sa inmugurim o data cu copacii? O vorba din batrani spune ca "fiecare om isi are bradul sau!". In loc de a lua bradul la locul de veci, mi-as transforma bradul in loc de somn vesnic. Sau un fag!


      Cucii canta de cu zori si pana-n seara. Adesea, glasul lor face duet cu cate o talanga agatata la gatul vreunei vite ce paste in sfanta zi de Paste.


      Vio a fost prin locurile acestea si in toamna. Acum are in rucsac dulciuri pentru copiii de pe aici. Intru cu ea in batatura uneia dintre case si tatal este bucuros cand primeste bunatarile pentru fii sai.


      Ne revigoram cu apa din jgheabul de la Cracul Teiului. O fi stangul sau dreptul?


      Umbra fagilor ne face tare bine. Iubim si soarele, insa racoarea padurii ei ne pregateste pentru alte pajisti insorite.


        Un ram de cires face rama Arjanei.


      Vio este pasionata de flori si imi arata in iarba o orhidee. Imi aduce aminte de un blog de unde pot invata florile muntilor.


      Ciubotica cucului nu o gasesc, insa. Poate cucul e incaltat cu ele.


        Ne apropiem de Dobraia.


          O parte din mine ii invidiaza pe oamenii care locuiesc prin locurile astea.


      Daca "Vesnicia s-a nascut la sat", atunci aici mi-as dori-o.


         Ultimile dulciuri se impart copiilor veniti la slujba de la bisericuta din Dobraia.


          In schimb, femeile ne dau oua inrosite cu foi de ceapa. Or fi oua de gainuse de munte? :)


      Domnii ofera, in schimb, "un paharel de tuica". Sunt si eu invitata, dar refuz pentru ca imi este deja destul de cald.


     Mai prind cateva firimituri de Paste pentru a doua zi.


      Privesc cerul si vad ca portile ii sunt deschise. Mesajul tainic de la sora mea chiar pe drum l-am citit.


            O (alta) soparla isi face curaj sa shimbe pietrele de pe o margine a potecii pe cealalta.


      Salutam biciclistii parcati la umbra si plecam catre Inelet.


      Aflu ca acelasi preot tine slujbele la ambele biserici, insa in fiecare an schimba ordinea intre ele. Vio spera sa prindem slujba la Inelet, insa nu il depasim pe preot si ajungem dupa ora 3 pm


          O "iguana" autohtona" ne priveste pitita sub un gard.


     Adesea, pe pajisti, intalnesc tufe de bulgarasi. Florile acestea intotdeauna le-am asocitat cu Pastele, intalnindu-le pe epitaful din ziua de Prohod.


      Oprim pe drum si la scoala, o casuta cocotata retras pe margine de drum, intre copaci.


      Imi revin in amintire gandurile mele de a fi profesoara de geografie intr-o astfel de scoala si mai ales orele pe care le-as fi facut in aer liber, o enciclopedie pe viu standu-mi la dispozitie ca material didactic.


          O masa intinsa pe care stau intr-un castron ca in cuib ouale vopsite ne invita parca sa ne asezam.


        Caii ne intampina adesea, desi nu este Pastele lor.


      Un mar ma opreste cu mirosul florilor cum rar mi s-a mai intamplat.


      Oale vopsite in coaja de ceapa nu au coaja mai tare. Se sparg tot la aflarea vestii ca "Christos a Inviat!".


         O sanie asteaptsa retrasa rostul din iarna.


      Un popas la umbra este oricand bine venit. Ma gandesc cum s-a format termenul de "popas". Daca stii, lumineaza-ma!


      Papadiile din drum si musetelul imi devin cercei.


      Vantul mangaie frunzele de nuc.


      Prisacina spala pietrele in mersul ei.


      Pe drum ne intalnim din sens invers si cu Ioan Stoenica. Astept cu nerabdare sa vad ce a vazut el in Muntii Cernei!


      Alti batrani si-au abandonat pana spre seara suba de lemn.


        Vio ne invita sa gustam din mierea ursului.


      O codobatura se avanta in zbor sugubat printre frunze.


           Fotografiile astea mie imi aduc aminte de cantecul lui Liviu Vasilica. :) Si nu l-as certa asa: "Fir-ai tu sa fii de murg"!


      Norii se mai intuneca, dar doar pasager.


      Admir zapezile de pe Godeanu, de unde si Cerna isi face drum.


          La Inelet, liliacul este treaz peste somnul vesnic din cimitir. Nu imi place denumirea lui latina si ma intreb de ce nu au gasi un nume mai frumos (Syringa vulgaris).


      Lemnul din poarta imi aduce un gand cu Brancusi.


 Facem un ultim popas inainte de a cobori pe scarile de lemn sprijinite in piatra.


      Muntii Godeanu imi arunca o ultima invitatie.


      Citesc acasa ca si altii s-au speriat de scarile de lemn.


      Avantajul e ca le cobori cu spatele si te uiti in sus.


      Gandul locului ma duce un pic si pe la Meteore.


     Seara, constat cum ca cucul nu se culca o data cu gainile, ci ii canta intruna. Un fluturas de seara zboara paralel cu inotul obletilor din Cerna. Calin aminteste de Capodopera de pe Cerna. :) ("Mai veniti aici la Herculane // Sa fiti o saptamana imparati!".


      Luni, niste nori ne hotarasc plecarea. Inainte de asta, insa, refac un traseu la care mi-a ramas mintea//sufletul acum 12 ani, cand am fost in practica cu facultatea in Domogled.


      Ii las pe Claudia, Marius si Ovidiu la catarat si imi iau desaga in spinare catre stana si moara de apa.


      Am avut cateva tentatii (de teama) de a ma intoarce la ei, insa pana la urma curajul a biruit.


      Cu un ciomag "mangaie" o piatra din doua. Sper ca vibratiile transmise sa fie simtite de vipere si sa se fereasca din calea mea.


      Trec de vreo zece ori peste apa Tesnei si ma mir de frumusetea cheilor.


      O moara se odihneste pe malul drept.


      Ajung si la stana, unde un caine flocos ma intampina din poarta.


      Maria, ciobanita, imi da sa gust din urda (cremoasa cum ii zice ea), cas si telemea. Ii spun ca m-am temut de ursi (dupa experienta solitara de anul trecut din Postavaru) si imi spune: " La noi nu sunt lighioane.. e ursi... doara nu suntem la Brasov!". Comparatia e facuta fara ca eu sa dau glas amintirii mele. :)


      Ca sa fie mai simplu, cumpar cate putin din tot.


      Daca ai drum prin Cheile Tesnei, te poti aproviziona de la stana de la inceput de mai (sau chiar de la 23 aprilie - inceperea transhumantei) si pana in septembrie, poate chiar octombrie.


      Sunt la stana, dar nu vad oile. Ele stau la umbra.


      Doar doua capre ling un drob de sare.


      Se spune ca Domogled inseamna "muntele de pe care iti vezi casa". Dar daca ai casa pe Domogled?


      Imi iau ramas bun, imi recuperez ciomagul si o iau la vale - Valea Tesnei.


      De cu dimineata, Marius, Ovidiu si Claudia s-au trezit si au mers la cloaca. Eu nu am miscat din post... adica cort. Acolo au avut surpriza sa dea si peste doi chinezi.


      Iata unde a ajuns chinezu'! Si imi vine in minte melodia lui Andries, de data asta (La Hoezu // Unde n-a ajuns chinezu!) Adevarul e ca Horezu e cam in drum spre Herculane (daca vii din China) si nu prea il cred ca nu au dat si pe acolo...


      Iara trec luntre si punte... De fapt numai punte.


      Din Herculane nu am facut mai mult de o o ora jumatate pana la stana.


      Acum imi pare rau ca drumul nu a fost mai lung.


      Un serpisor nu intelege semnalele ciomagului meu si imi iese in cale, pe poteca. Tresar un pic, dar vad ca nu are corn. Adopta tactica strutului si isi ascunde capul, lasand la vedere, sa ma sperie, numai coada.


      Ii salut si pe ai mei cataratori si cobor mai la vale.


     Picioarele mi le racoresc in apa rece si ma intristez la gandul reintoarcerii la oras.


 Nu stiu daca sa imi promit sau nu ca voi reveni la toamna.

Cu coada ochiului, observ pe drum o invitatie la Castrul Roman Hinova. Asa - motiv de revenire (nu ca nu as fi avut deja destule)!


    Zilele acestea mi-au ramas la suflet ca si cele din alte primaveri:

Paste la poale de Retezat

Paste in Ceahlau

Rimetea

Casa de Piatra